Travel

Ce e de făcut în Columbia, a doua cea mai biodiversă ţară din lume? Am ajuns din deşert, pe munţi ce urcă la 5.000 m, în oraşe patrimoniu UNESCO, dar şi în insule cu nisip alb ca zăpada şi cu apă turcoaz, curată ca lacrima. GALERIE FOTO

06 mai 2022 686 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Totul a început cu o imagine văzută din întâmplare pe Instagram. Nici nu mai ştiu unde sau cum. Ştiu doar că acela a fost momentul în care am decis că eu trebuie să merg în Columbia, mai exact în Valle de Cocora, acolo unde palmierii de ceară înalţi şi subţiri mai ceva ca fotomodelele anilor ’90 se înalţă până la vreo 60 de metri spre cer. Iar asta în contextul în care te afli deja undeva la 2.500 de metri altitudine. De la această întâlnire virtuală până când ea a devenit realitate şi-n offline au trecut câteva luni, timp în care m-am documentat şi m-am convins nu doar că nu ştiu nimic despre această ţară, ci că sunt mult mai multe motive ca să merg.

Cei mai mulţi au auzit de Columbia din cauza lui Pablo Escobar sau datorită serialului Narcos. Eu, serialul nu-l văzusem până să ajung acolo (nici acum nu l-am terminat), iar despre Escobar şi Columbia în vremea lui ştiam ceva, dar nu prea multe. Nu îmi imaginam de fapt că e posibil să fi fost chiar aşa de rău, cu locuitorii din Medellin care se temeau să iasă pe stradă din cauza narcotraficanţilor conduşi cu mână de fier (dar şi cu carismă) de Pablo Emilio Escobar Gaviria. Şi totuşi aşa a fost, după cum îşi amintesc unii oameni astăzi.

În anii ’90, provincia Antioquia, a cărei capitală e Medellin, era vizitată doar de cei care aveau cu adevărat treabă aici. Turiştii se ţineau departe şi nu fără motiv, la momentul acela criminalitatea era la ea acasă. Astăzi, întreaga regiune, dar mai ales oraşul-capitală vibrează pe cu totul alte note muzicale decât cele ale împuşcăturilor. Nu, narcotraficul nu a dispărut de tot, dar situaţia s-a îmbunătăţit simţitor, iar locuitorii zonei s-au săturat să vorbească doar despre acelaşi lucru. Atunci când te întreabă ce ştiai de ţara lor înainte să ajungi şi menţionezi orice altceva, de la cafea la plajele din nord, ochii încep să le strălucească, buzele se întind într-un zâmbet şi îi auzi: „În sfârşit altceva decât Escobar!“ Nu pot să îi condamn, că şi despre România am vrea să ştie lumea ceva mai mult decât Ceauşescu sau Dracula.

Dar să încep cu începutul.

În America de Sud nu mai fusesem de prin 2013 pentru că, recunosc, m-au atras mai mult ţările asiatice şi, mai nou, cele din Africa Subsahariană. În contextul pandemiei însă, un factor important de decizie pentru o vacanţă au devenit condiţiile de intrare într-o ţară, aşa că America Latină s-a poziţionat într-o altă lumină. Iniţial am vrut să mergem în Chile, dar era cu carantină şi testare, aşa că ne-am reorientat către Columbia, care s-a dovedit a fi o surpriză, chiar şi după multă documentare.

Ce m-a surprins în primul rând este faptul că este a doua cea mai biodiversă ţară din lume, după Brazilia, şi prima dacă e să raportăm la suprafaţă. Pe scurt, are de toate, de la păsări la fluturi, varii specii de plante, animale şi insecte. Are deşert, munţi ce urcă la 5.000 m, oraşe patrimoniu UNESCO, junglă, insule cu nisip alb ca zăpada şi cu apă turcoaz, curată ca lacrima. Şi mai are şi altele, dar nu am apucat să le văd pe toate. Mi-ar mai fi trebuit încă pe atâta timp (circa trei săptămâni) să ajung şi în Amazon, pe costa de vest, acolo unde an de an balenele vin să-şi nască puii, dar şi în Ciudad Perdida – al doilea cel mai important sit arheologic de pe continent, după Machu Picchu.

Dar, poate, ar fi mai bine să vorbesc despre ce am văzut. Am aterizat în Bogota, care, datorită numărului impresionant de graffiti-uri, pare o galerie în aer liber. Artiştii locali, unii mai talentaţi ca alţii, au schimbat faţa oraşului care găzduieşte undeva la 9 milioane de locuitori, cam cât jumătate din populaţia României. Picturi murale ai peste tot, dar mai ales în centrul istoric. În cartierele rezidenţiale din nord, care găzduiesc persoanele cu venituri peste medie, graffiti-urile sunt mai rare şi mai discrete, în ton cu arhitectura clădirilor.

Dincolo de plimbările fără ţintă neapărată prin centru, în Bogota poţi vizita varii muzee - cele mai cunoscute fiind cel al aurului şi cel dedicat lui Fernando Botero (artist cunoscut datorită personajelor sale care sunt disproporţionat de mari). Poţi, de asemenea, cumpăra bijuterii cu smaralde, Columbia fiind cel mai mare producător al lumii, urmată, la distanţă, de Zambia. Tot aici, ai şansa să urci în vârf de munte, la Monserrate. Poţi ajunge cu funicularul, pe jos sau cu telecabina, doar că mai toată lumea recomandă turiştilor să nu aleagă varianta secundă pentru că ascensiunea până la 3.150 de metri (Ă600 de metri faţă de oraş) te poate lăsa fără suflare la propriu. Sunt persoane care se aclimatizează greu chiar şi când urcă cu mijloacele de transport în comun, darămite pe jos. Capitala Columbiei e situată undeva la 2.600 de metri altitudine, cam la nivelul vârfului Moldoveanu, doar că nu o simţi când eşti acolo. Şi totuşi, Bogota e a patra capitală a lumii după altitudine, precedată de La Paz (Bolivia, 3.650 m), Quito (Ecuador) şi Thimphu (Bhutan).

Ar mai fi multe de spus despre Bogota, dar aş avea apoi nevoie de o revistă întreagă să scriu despre Columbia. O să mă limitez aşadar la a spune că e musai o oprire la Puerta Falsa, cel mai vechi şi, poate, cel mai cunoscut restaurant din ţară. E mic, ascuns şi are nişte reţete care îţi gâdilă mai degrabă curiozitatea decât papilele gustative (cel puţin aşa mi s-a părut mie). Cert e că aici poţi să bei ciocolata caldă în stil tradiţional, însoţită de brânză, ce trebuie tăiată cubuleţe şi aruncată în lichidul maroniu care o va topi parţial. Apoi, ele trebuie savurate împreună. Dacă această băutură nu v-a convins, cu siguranţă o va face cafeaua, care e la ea acasă. Sunt zeci de localuri cu cafea de specialitate (ca de altfel prin toată ţara), localuri apărute în special pentru turişti. Columbienii beau şi ei această licoare neagră şi aromată, dar din cu totul alte boabe, cele rămase după ce ce a fost mai bun a fost trimis la export sau către cafenelele frecventate de străini.

Din Bogota (pe care am botezat-o Bogata), noi am plecat spre Santa Marta, un oraş de pe coasta de nord, despre care cei mai mulţi zic că e urât şi periculos. Totuşi, e poarta de intrare către Parcul Naţional Tayrona, aşa că e greu de evitat. Eu, personal, nu aş zice nici că e urât, nici că e periculos. E genul de loc viu, cu muzică ce urlă-n difuzoare pe străzile principale, cu grătare la margine de drum şi cu comercianţi care vând oriunde şi oricând câte ceva. E o pată de culoare, e un contact bun cu Columbia cea dincolo de itinerarul prestabilit. Mulţi aterizează aici şi pleacă direct mai departe. Noi ne-am luat o zi să-i luăm pulsul şi nu ne-a părut rău, mai ales că am descoperit Ikaro Cafe şi Lulo Restaurant, aşa că aproape că nu mai voiam să plecăm. Noroc că ne aştepta Tayrona care urma să se închidă în doar câteva zile. De trei ori pe an, timp de câte două săptămâni, parcul naţional se închide pentru a lăsa vegetaţia să respire.

Auzisem că Tayrona e unul dintre cele mai frumoase locuri din Columbia, dar nu ştiam la ce să mă aştept. Dacă ar fi să sumarizez acum, aş zice că e o combinaţie exotică între plajele din Seychelles şi junglă. Am mers multe ore prin parc, printr-o căldură umedă tare, care te suge de energie, dar parcă nu-ţi vine să te opreşti ca nu cumva să ratezi ceva. Pentru că la fiecare pas mai apare o privelişte demnă de Instagram. Şi, ca de obicei în viaţă, cea mai frumoasă plajă e şi printre cele mai îndepărtate, aşa că nu te poţi răsfăţa cu imaginea apei turcoaz, mărginită de o pădure de palmieri, decât după ce ai mers vreo patru-cinci ore. 

Cert e că la finalul unei zile în care ai umblat undeva spre 20 de kilometri prin junglă îţi cam vine să te relaxezi. Şi o poţi face fie la singurul hotel din parc, aflat aproape de intrare, fie pe o plajă unde ai voie să îţi pui cortul, fie la una dintre cazările din afara Tayrona, dar totuşi nu de foarte departe. Noi am ales hotelul din interiorul parcului. Nu ştiu dacă hotel e termenul potrivit. Sunt vreo cinci cabane de lemn înconjurate de zeci sau chiar sute de tipuri de plante şi flori. E un fel de grădină botanică, ce are integrate câteva mici spaţii de cazare, construite din materiale naturale.

După o noapte bună de somn şi un mic dejun leneş, am plecat către Minca, cea care s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari surprize ale călătoriei. E vorba de un sat de munte descoperit relativ recent de backpack-erii care s-au cuibărit aici, în vârf de deal, pentru a fi departe de agitaţia din Santa Marta şi totuşi aproape (la vreo 30 de minute cu microbuzul). În Minca ai dealuri împădurite de jur împrejur, ai hamace legănate alene de vânt, ai 400 de tipuri de păsări, dintre care 24 endemice. Ai linişte multă, cascade cu apă rece ca gheaţa, motociclete care abia aşteaptă să te plimbe şi cafenele boeme unde să îţi poţi trage sufletul. Ah, şi ai hoteluri memorabile, cum e Trekker Glamping, unde ideea de glampling (camping de lux) e dusă la un alt nivel. Aici, alarma de dimineaţă e cântecul tucanului, iar cafeaua e culeasă de la o fermă din apropiere şi miroase mai bine ca un parfum de nişă. Gastronomia sud-americană e ridicată la rang de artă, iar intimitatea e un dat, nu un lux. Am plecat din Minca cu sufletul plin şi cu creierul gol. De griji, bineînţeles.

Apoi, a început lungul drum spre Cartagena. În Columbia, poţi merge cu maşina ori autobuzul atunci când drumurile sunt relativ scurte, iar în rest cu avionul. Noi am zburat cât de des am putut – de vreo şase ori în trei săptămâni. Cursele sunt dese, preţurile mici, iar durata de zbor nu sare de o oră. În Cartagena nu au putut ajunge însă decât pe patru roţi. A fost şi asta o experienţă pe care, dacă o privesc acum, o găsesc amuzantă. Atunci însă am bombănit mult, simţindu-mă cam ca în rată. Iar când maşina s-a mai şi stricat la vreo oră de Cartagena, ei bine acela a fost apogeul.

Dar, odată ajunsă în oraş (după vreo şapte ore în loc de patru), am dat totul uitării. Aflat în patrimoniul UNESCO, Cartagena e genul acela de loc unde – cel puţin în centru – totul pare gândit pentru a fi plăcut privirii. Te laşi pierdut pe străduţe, printre sutele de balcoane îmbrăcate în fel şi fel de flori colorate, apoi ajungi la mal de mare, de unde vezi că se ridică un cartier plin de zgârie-nori. De fapt, mie Cartagena mi s-a părut un mix între clasicul oraş colonial – un fel de Havana, dar mai bine întreţi-nută - şi New York. Acelaşi vibe mi l-au transmis şi cele trei localuri din oraş care mi-au devenit rapid favorite - cafeneaua Epoca Espresso Bar, barul Alquimico (aflat în topul The World’s 50 Best Bars în 2020) şi localul de pe hotelul Movich, un rooftop bar de unde poţi admira întreaga panoramă a urbei.

Pe scurt, Cartagena e genul acela de loc cu o frumuseţe clasică, pe care doar chiţibuşarii şi invidioşii o pot contesta. E cam ca o Monica Bellucci a oraşelor.

Dacă ar fi să fiu şi eu cârcotaşă, aş zice că singurul lucru care îi lipseşte este o plajă pe măsura frumuseţii sale. Dar genul ăsta de plajă îl găseşti în apropiere. Noi am mers către insulele Rosario, aflate la vreo oră şi puţin cu barca. La dus, călătoria a fost o plăcere, la întors a fost un montagne russe care s-a lăsat cu ceva dureri de şale, dar pe care am încadrat-o tot la capitolul aventură. Poţi să vizitezi insulele cu excursii de o zi, în care mergi pe la diverse atracţii, sau poţi să îţi iei hotel pe una dintre ele şi să închiriezi o barcă privată, care să te ducă - printre altele - pe o plajă pustie, cu apă demnă de marea Caraibelor. Noi am ales un hotel mic, cu cinci camere, unde ne-a ţinut companie doar o familie din Costa Rica. Asta pe lângă bancurile de peşti multicolori şi stolurile de păsări gălăgioase.

După două zile de linişte şi pace, am aterizat, în creierii nopţii, în Medellin. Nu ştiam la ce să ne aşteptăm. Auzisem că e hip, că e cool, că e o pasăre phoenix, că e cu totul altul ca acum 20 de ani, că are de toate. Aşa e, confirm toate cele de mai sus. Dacă despre Cartagena aş zice că e fata care câştigă concursul de miss la balul bobocilor, Medellin l-aş compara cu cea care-l are pe vino-ncoa’ şi care suceşte minţile băieţilor fără să ştii prea bine cum. Oraşul are o energie aparte. E viu la orice oră din zi şi din noapte. Freamătă continuu. E agitat şi aglomerat. E minunat!

Este totodată cel mai întins oraş din câte am văzut. E cât vezi cu ochii, din vale până pe culmile tuturor dealurilor din jur. E singurul oraş cu metrou din Columbia, dar sistemul de transport se bazează mai degrabă pe tot felul de telecabine, care te pot duce până hăt departe, pe culmile unor dealuri de unde aproape că nu mai vezi de unde ai plecat.

Casele – cele mai multe – sunt simple, din cărămidă, îngrămădite şi înghesuite, parcă neterminate. Şi totuşi, mie mi-au plăcut. Şi localnicilor le plac pentru că nici nu se gândesc să se mute (cei care au posibilitatea) în cartierele bogate, „pentru turişti“ cum le numesc ei. Am fost şi în Comuna 13, care în anii ’90 era considerat unul dintre cele mai periculoase cartiere din lume. Astăzi, în zona turistică, aici e multă muzică, culoare şi voie bună. Zona locuită, cea necomercială, aflată dincolo de o graniţă invizibilă, e un labirint de străduţe şi cotloane unde te poţi pierde în plină zi. Noaptea, locuitorii te sfătuiesc să nu vii pentru că în continuare pot apărea probleme. Aşa cum ziceam şi mai sus, încă există narcotrafic, teritorii şi ganguri.

Probabil există şi în alte locuri, dar aici ni s-a vorbit cel mai mult despre fenomen, poate şi pentru că oamenii nu au uitat de Escobar. Plus că sunt unii – cei mai săraci – care încă-l regretă pentru că, spun ei, i-a ajutat mult când autorităţile nu au făcut-o. Escobar e peste tot în Columbia. E pe tricouri (printre altele cu celebra expresie „Plomo o plata“, în traducere „Accepţi mită sau vei muri“), e în librării, e în amintirile oamenilor.

Nu că am vrut neapărat să scăpăm de „umbra“ lui, dar am plecat din Medellin, după câteva zile, cu direcţia Guatape – unul dintre cele mai colorate sate din Columbia - şi Piedra del Penol, o piatră ce se ridică semeaţă câteva sute de metri deasupra unui sistem de insuliţe ce împânzesc mai ceva ca o pânză de păianjen suprafaţa unui lac. Ce este interesant e că piatra e golaşă şi neagră, solitară mai ceva ca luceafărul lui Eminescu. O vezi de departe, o măsori cu privirea de aproape, dar ca să o cucereşti trebuie să urci cele vreo 750 de trepte care mie mi-au părut o cursă contra cronometru cu propriile mele frici. Am vrut să mă întorc de câteva ori din drum, pentru că simţeam că lumea nu mi se aşterne, ci îmi fuge de sub picioare. Iar asta pentru că am frică de înălţime. Noroc că nu e aceeaşi scară la coborâre şi nu poţi face stânga-mprejur decât prin două locuri. Odată ajunsă sus însă, am avut câteva secunde impresia (greşită) că pot să cuceresc lumea. Chiar şi Everestul părea posibil. Nu e! Priveliştea e însă memorabilă, la fel şi fiecare străduţă din Guatape, sat aflat în imediata apropiere.

Dar n-aş mai zăbovi prea mult aici pentru că, după doar 30 de minute de zbor, am aterizat în zona cafelei (Zona Cafetera), cea care găzduieşte şi Valle de Cocora, locul datorită căruia am ajuns în Columbia. Ne-am cazat în Salento, un alt sat unde combinaţiile îndrăzneţe de culori sunt norma, nu excepţia. Aici, portocaliu aprins şi verde crud stau comod alături de galben-auriu şi bleu ciel. Se potrivesc de minune chiar! Locul e un curcubeu de uşi şi ferestre, în spatele cărora se află fie magazine de suveniruri, fie cafenele de specialitate. E paradisul turiştilor.

Dar nu ai mult timp de zăbovit aici, pentru că un Willys (unul dintre zecile din oraş) abia aşteaptă să te ducă la o fermă de cafea sau în valea palmierilor de ceară. Willys este un model de Jeep vechi, de prin anii ’40 (dar care-şi poartă bine vârsta), pe care localnicii l-au transformat în mijloc de transport în comun. Îl ajută aspectul retro, culorile ţipătoare (asortate cu întregul sat), dar şi faptul că e rezistent la şocuri, cum ar fi la gropile de pe drum. Pentru o experienţă completă, dacă ai norocul (sau „norocul“) să nu mai găseşti loc nici în faţă, nici pe banchetele amplasate în zona din spate, poţi să îţi testezi forţa şi rezistenţa călătorind în picioare, agăţat de barele exterioare ale maşinii.

Să mergi să culegi cafea, să îi descoperi secretele dincolo de aromă şi gust, să înveţi despre culoarea fructului ori forma frunzei, să înţelegi procesul de producţie şi apoi să iei parte la o degustare e o experienţă pe care dacă nu o faci în Columbia, atunci unde?!

Apoi, cu boost-ul de energie dat de o cafea bună, poţi porni spre Valle de Cocora. Willys te lasă jos, în vale, la intrarea pe traseul circular care îţi ia undeva la 5-6 ore, dacă nu te grăbeşti. Ai de ales între a începe la palmieri sau a-i lăsa la final, cam cum faci şi cu desertul pe care-l păstrezi după masă. De data asta însă, cel mai bine ar fi să faci fix pe dos, să începi cu ce e mai frumos şi asta pentru că vremea e tare imprevizibilă aici. Eşti undeva la 2.400-2.500 de metri altitudine şi doar pocnind din degete poţi ajunge de la un soare orbitor la nori misterioşi din care se mai văd doar vârfurile palmierilor. Sincer, ideal e să prinzi toate tipurile de vreme într-o zi, dar pentru asta ai nevoie de două lucruri: să ajungi acolo cât mai devreme şi să ai noroc. Cum noroc, de regulă, eu am, a trebuit să mă lupt doar cu moş Ene (pe la gene). Dar, pentru aşa un scop, am învins!

Şi apoi, am văzut ce înseamnă să fii la mâna vremii. În jumătate de oră, acelaşi loc a devenit cu totul altul. Din verde crud, peisajul s-a colorat în gri mult şi verde-negru. Dar, fiecare tablou a avut farmecul lui.

Cu capul în nori, la propriu, am pornit la drum. Am făcut tot traseul şi îl recomand. La jumătatea drumului, când au ajuns undeva aproape de 3.000 de metri altitudine, mulţi dintre călătorii întâlniţi pe traseu s-au întors, mulţumiţi de ce au văzut. Adevărul e că nu ştii la ce să te aştepţi după ce ai admirat de aproape palmierii. Şi tocmai de aceea eşti surprins să vezi apoi un cu totul alt tip de peisaj, cu copaci seculari, cu podeţe de lemn ce par a fi acolo de veacuri (dar care totuşi rezistă), cu cascade ascunse şi pe care le găseşti doar după sunet, cu fel şi fel de flori. Pare că de fapt sunt două drumeţii unite undeva la mijloc, ca să rezulte o experienţă completă. Valle de Cocora a fost, fără doar şi poate, locul meu preferat din Columbia. Nu ştiu ce vine după, Minca, Tayrona sau deşertul. În deşertul Tatacoa am ajuns întâmplător. Ştiam de el, dar nu credeam că avem timp. La finalul călătoriei lăsasem câteva zile libere pentru le „umple“ la faţa locului. Voiam să ajung în oraşul colonial Villa de Leyva, unde am şi mers de altfel. E un sat mai mare, unde timpul s-a oprit în loc acum câteva sute de ani. Aici totul e alb imaculat, iar în piaţa centrală (una dintre cele mai mari din Americi) se dă încă ora exactă. Aici am prins şi piaţa agroalimentară de weekend, unde m-am minunat şi de unde am cumpărat mai multe tipuri de fructe pe care nici acum nu aş putea să le numesc. După ce am vizitat oraşul şi am rămas şi peste noapte, am hotărât să mergem în deşert. De fapt, dacă e să fiu corectă, Tatacoa nu e teoretic un deşert. Arată ca unul, dar e de fapt o fostă pădure tropicală deşertificată. Asta apropo de ce înseamnă încălzirea globală. Nu prea poţi să îţi imaginezi cum, acum multă vreme, aici erau animale de toate felurile şi o vegetaţie luxuriantă. Astăzi vezi doar că, din când în când, printre pietre răsar diferite specii de cactus, unele gigantice, a căror înălţime ajunge şi la zece metri. În rest, ai 350 de kilometri de deşert croşetat de vreme în fel şi fel de forme. Sunt două zone diferite în Tatacoa, cea gri, unde simţi că ai păşit pe lună, şi cea roşie care te trimite cu gândul la Marte. Nu e un deşert clasic, cu nisip, ci unul cu piatră dantelată, cu ploaie şi cu multă personalitate. Mie-mi place deşertul în general, mi-au plăcut şi Sahara, şi Wadi Rum în Iordania, dar şi Atacama în Peru. Dar, niciunul nu seamănă cu altul şi niciunul nu seamănă cu Tatacoa. Singurul lucru pe care îl au în comun e căldura zdrobitoare de peste zi. Mergi şi simţi că te apasă o mână invizibilă pe creierul care îţi spune că e momentul să stai – măcar puţin – la umbră. Dar nu ai de unde să iei umbra. Aşa că mergi mai departe şi te minunezi la culorile şi formele nepământene. E mult loc pentru imaginaţie aici. Şi, poate şi de la soare, începi să vezi tot felul de animale, fantome de gen Casper şi fel şi fel de alte nebunii.

Ar mai fi atât de multe lucruri de spus despre Columbia, hoteluri de recomandat şi cafenele ori restaurante de încercat că mi-ar trebui multe zile să termin. Sunt mulţi oameni care mi-au ramas la suflet şi poveşti ce trebuie spuse mai departe. Dar asta cu o altă ocazie.