Travel

Pentru că avem cu toţii nevoie de relaxare şi, cel mai probabil, de o vacanţă, vă propunem pentru la vară o destinaţie mai puţin cunoscută: Albania. Aşadar, va invităm la o plimbare prin munţii blestemaţi şi la mal de mare binecuvântată. GALERIE FOTO

08 mar 2022 383 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Aşa cum copiii îşi creionează cu mult timp înainte lista de cadouri pe care să o includă în scrisoarea către Moş Crăciun, şi unii adulţi îşi fac temele cu multe luni în avans când este vorba de vacanţele ce va să vină. Pentru aceia în căutare de inspiraţie, pentru cei care nu au încă bagajele făcute şi bucket-list-ul plin, am decis să venim cu o propunere mai puţin evidentă pentru vara lui 2022 - Albania. Deşi are ce oferi şi în restul anotimpurilor, vara e sezonul când această destinaţie înfloreşte complet, când drumurile şi cărările de munte sunt deschise, iar plajele cu nisip fin şi alb, aflate la mal de mare turcoaz sunt dezmierdate de soare.

Cei mai mulţi identifică Albania cu o ţară săracă, periculoasă chiar, şi vorbesc mai degrabă despre războiul civil de acum 25 de ani, decât despre o destinaţie turistică cu potenţial. Iar cei care totuşi ajung pe aceste meleaguri se opresc de regulă la sud de tot, aproape de graniţa cu Grecia, unde apa e perfect cristalină şi nisipul făinos şi alb. Dar aici, tocmai pentru că s-a dus vestea celor două staţiuni de seamă,  Ksamil şi Sarande,  ai şanse mici să găseşti loc la şezlongurile care stau aşezate „umăr la umăr“, mai ceva ca soldaţii nord-coreeni în timpul paradelor militare închinate prea-măritului lider. Doar câteva zeci de kilometri mai la nord, aceeaşi mare îi aşteaptă pe cei care vor să se arunce în braţele sale. Singura diferenţă e că nu ai aceeaşi organizare şi lipsesc zecile de terase care să te-mpresoare, mai-mai să te sufoce cu mirosurile felurite de grătare şi bere. Pentru câteva momente, mai ales dacă te întâlneşti cu un vânzător ambulant, în Ksamil ai senzaţia că eşti mai degrabă la Eforie, şi nu într-o staţiune la doi paşi de Grecia.

Dar e important de ştiut că Albania e mult mai mult decât atât. Am început să povestesc în ordinea inversă a plăcerii pentru că ăsta mi-e stilul. Prefer să aud vestea proastă mai întâi şi păstrez desertul la urmă. Nu mereu mă ţin de această regulă când vine vorba şi de itinerarul propriu-zis, şi nu pentru că nu mi-aş dori, dar uneori logistica nu mi-o permite. Cam la fel a fost şi cu Albania, mai ales în era COVID-19, când trebuie să ţii cont de mult mai multe detalii logistice ca înainte.

Am pornit spre Albania cu maşina, atât pentru că nu există niciun zbor direct, iar conexiunile nu sunt dintre cele mai fericite, cât şi pentru că am vrut să facem o scurtă escală de weekend în Kosovo.

Aşadar, am intrat în Albania prin nord-est şi am oprit la Shkodër, un oraş pe malul lacului Shkodra pe care îl împart două ţări, Albania şi Muntenegru. Îl văzusem şi de partea cealaltă a graniţei acum câţiva ani, dar am vrut să ne convingem că „iarba e mai verde dincolo de gard“ (grass is greener on the other side). Nu aş şti să spun care parte e mai spectaculoasă, dar mi se par total diferite. În Albania, în timp ce mergi şi mai spre nord de Shkodër, către satele Shiroka şi Zogaj, ai senzaţia că eşti la mal de mare. Departe de tot, se profilează dealuri pământii. Iar apa, care atunci când am ajuns noi era ca oglinda de calmă, se lăsa perturbată doar de barca vreunui pescar ce se întorcea din larg, exact la timp pentru cină.

În Shkodër pe de altă parte, e agitaţie mare şi trafic mai ceva ca-n Bucureşti la orele de vârf. Dacă ai „noroc“, poţi să stai câteva ore între maşini urmărind cum nimeni nu respectă nicio regulă de circulaţie şi cum automobilele de pe şosea sunt cele mai scumpe din toată Europa. Nu, nu e o glumă sau o exagerare. Nu am văzut mai multe maşini de lux nicăieri în lume, iar Mercedes e clar marca naţională a Albaniei, având o cotă de piaţă pe care o estimez fără generozitate la 50%.

Pe parcursul celor două săptămâni petrecute în această ţară eminamente balcanică am început să număr maşini, să le împart pe branduri şi apoi să calculez cote de piaţă. Aproape oriunde mergi în Albania vezi multe maşini, chiar şi în creierii munţilor.

Singurele excepţii au fost satele din apropiere de Shkodër unde părea că nu prea ajunge nimeni, niciodată. Poate doar nepoţii în vizită la bunici sau locuitorii din oraş atunci când vroiau să scape de vacarmul asurzitor care cu timpul - mult timp - ajunge să ţi se pară zgomot de fond. O altă oază de linişte, chiar în urbe, este castelul Rozafa, cocoţat în vârf de deal şi de unde, la apus, vezi cum pământul sub influenţa luminii se îmbracă în fel şi fel de tonuri. Iar cerul începe să se îmbujoreze de încântare.

Dincolo de destinaţia în sine, Shkodër este şi poarta de intrare în regiunea Munţilor Blestemaţi (Accursed Mountains), care pe unii îi sperie, iar pe alţii îi atrage şi îi vrăjeşte fără şansă de scăpare. Eu fac parte din cea de-a doua categorie şi, de fapt, această zonă aproape necunoscută publicului larg e principalul motiv pentru care am ajuns în Albania.

Planul iniţial era să traversăm munţii dinspre Theth spre Valbona, iar apoi să ne întoarcem la Shkodër cu feribotul pe lacul Komani. Logistic, o astfel de trecere e posibilă doar dacă laşi maşina în oraş şi în rest foloseşti transportul în comun şi picioarele din dotare. Nu există un alt drum între cele două sate care se luptă pentru statutul de cel mai frumos din zonă mai ceva ca două fete la concursul de miss. Am decis să mergem cu maşina până în Theth, un drum scurt ca număr de kilometri, dar atât de îngust şi şerpuitor încât la un moment dat ai senzaţia că nu mai ajungi. Asta poate fi şi pentru că te fură peisajul şi simţi nevoia să te opreşti din minut în minut să mai admiri natura sau să o imortalizezi pentru mai târziu, pentru prieteni ori familie.

Theth este amplasat într-o vale înconjurată din toate părţile de munţi golaşi şi stâncoşi (poate de aici numele de blestemaţi) ce amintesc, într-o anumită măsură, de Dolomiţii italieni. Biserica de piatră din centrul satului ajută la rândul ei această comparaţie. Nu există hoteluri aici, nu încă cel puţin, ci doar pensiuni operate de localnici. Noi am optat pentru o mansardă cu vedere la râu şi la munte, cu un balcon unde ţi se servea un mic dejun regesc. Nu ştiu dacă a fost aerul de munte sau altceva, dar am devorat tot.

Nu poţi să ajungi aici şi să nu faci una-două drumeţii (de o oră sau de mai multe - cam 6-7). Cele mai populare sunt către Ochiul Albastru (Blue Eye) - un lac din creierii munţilor, unde îşi dau întâlnire fel şi fel de tonuri de albastru, de unde şi numele - şi cascada Grunasi, unde poţi face o binemeritată baie, după un urcuş sub soarele torid al Albaniei. Doar că, la fel ca la Blue Eye, apa e atât de rece că îţi îngheaţă şi sufletul, motiv pentru care orice baie e mai rapidă ca un duş în Bucureşti iarna.

Când am plecat din Theth, am făcut un ocol spre lacul Komani, pe care îl vizitezi în mod normal după ce ai traversat munţii spre Valbona şi te întorci în Shkodër. Drumul total din Theth la Komani măsoară doar 200 de kilometri, însă îl parcurgi cam în şapte ore dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut, pentru că atunci doar cerul este limita.

Lacul este cunoscut pentru culoarea sa de un verde-turcoaz incredibil de aprins, mai ales în zilele cu soare. Dacă vremea nu e prietenoasă, norii coboară până jos de tot, iar apa e mai degrabă un verde închis şi ai senzaţia că în orice moment o să apară un monstru din adâncuri. Am avut noroc să prindem ambele tipuri de vreme, poate şi pentru că am decis să dormim pe lac, într-una din cele cinci cabane ridicate de localnici în buza apei. Nu poţi ajunge la ele decât cu barca, iar de-jur-împrejur ai doar apă şi dealuri îmbrăcate în verde crud. Cei mai mulţi vin aici într-o excursie de o zi, pentru a se da cu caiacul, pentru a pescui sau a se plimba cu feribotul. Puţini sunt cei care rămân. Pentru că aveam luxul timpului, am plecat cu barca unui localnic - care nu vorbea nimic

altceva decât albaneză şi cu care cu greu ne-am înţeles chiar şi prin semne - către Shala, un râu ce izvorăşte din Alpii Albanezi, din apropiere de Theth şi taie munţii şi dealurile până se varsă în Komani.

Dar până la locul unde se întâlneşte cu lacul, într-o zonă în care debitul scade mult, iar spaţiul săpat în stâncă este suficient de generos, albanezii au amenajat o serie de plaje, cu şezlonguri aranjate frumos pe pietrele lustruite de ape, la umbra asigurată de umbrelele construite din frunzele uscate căzute din copacii din zonă. În mijlocul acţiunii au apărut şi câteva cafenele unde - în mod surprin­ză­tor - cafeaua e tare bună. Nu am în­cercat cocktailurile însă, recunosc!

Cele mai bune cocktailuri sunt clar în Tirana, unde au apărut şi cafenele de specialitate şi multe alte localuri ticsite de lume la început de septembrie de nici nu ai fi zis că a auzit cineva de pandemie. Era un aer de sărbătoare în urbe că nici nu pot să îmi imaginez mai multă bună dispoziţie în urmă cu doi ani, spre exemplu. Oraşul-Capitală nu e frumos, deloc chiar, dar are o energie aparte, îl simţi cum vibrează la orice oră. Nicăieri în Albania nu am găsit aceeaşi atmosferă. Poate că Tirana încearcă să compenseze lipsa de frumuseţe prin farmec, pe când în alte locuri nu e cazul.

Cel mai cunoscut orăşel al ţării din punct de vedere turistic este Berat, inclus de altfel şi în patrimoniul UNESCO datorită arhitecturii tipic otomane. De o parte şi de alta a râului, ai două salbe de case aproape trase la indigo, pictate în alb şi cu acoperiş negru. Din loc în loc mai apare o moschee sau o biserică cu arhitectură bizantină.

Aş fi vrut să zic că aici am avut camera cu cea mai frumoasă privelişte, dar mi-am amintit rapid de Theth şi e greu să fac o comparaţie. Cu siguranţă însă, micul-dejun a fost un festin demn de un hotel de cinci stele, deşi am stat într-o casă tradiţională (Hani i Xheblatit), cu mobilier tipic şi cu doar câteva camere.

În afară de Tirana şi, poate, zona de coastă din apropiere de graniţa cu Grecia, nu ai hoteluri în adevăratul sens al cuvântului şi cu atât mai mult lanţuri internaţionale. Dar tocmai în asta constă farmecul Albaniei. Va veni însă şi dezvoltarea, iar odată cu turiştii străini vor apărea şi lanţurile hoteliere. Momentan însă, această destinaţie e încă puţin cunoscută, deşi alte state din zonă - precum Muntenegru - au căpătat o anume notorietate în ultimii ani. La fel ca Bosnia şi Herţegovina, Albania e încă un giuvaier neşlefuit.

Dintre cei care totuşi au auzit de Albania, cei mai mulţi ştiu de zona de coastă, de litoral, mai ales de staţiunile din sud. Din Berat, şi noi am pornit spre sud, traversând Parcul Naţional Llogara şi trecând prin nori şi prin munţi, pentru ca la picioare, jos de tot, să ne aştepte marea turcoaz.

Sunt multe plaje în zonă, unele amenajate - Dhërmi, Drymades sau Porto Palermo (unde ai şi ruinele unui castel) -, cu cafenele, baruri şi şezlonguri aranjate la dungă, iar altele neamenajate. Acestea din urmă sunt şi mai greu de accesat, după zeci sau sute de minute de mers pe jos ori cu barca. Dar sunt mult mai spectaculoase şi mai libere.

La Lambjano Bay, am avut doar pentru noi micuţul petic de nisip de un alb aproape imaculat, mai ceva ca rufele din reclamele la detergent. Nu am avut umbrele, aşa că ne-am ascuns la sânul stâncilor de la mal şi al pereţilor calcaroşi ce se înălţau în jur, creionând forma unei semilune.

Cel mai lung drum l-am parcurs până la Gjipe, o plajă unde mulţi vin direct cu cortul şi stau cu zilele. Acelaşi nume îl poartă şi un canion ce porneşte aproape din buza mării şi merge până în creierii munţilor. Cu adevărat îţi dai seama de dimensiunea şi forma lucrurilor de sus, din aer. E impresionant şi de la sol, dar măreţia naturii o vezi mai bine de la distanţă, cumva mai aproape de cer.

Deşi, în mod normal, zona de coastă e cunoscută pentru plaje, ca de altfel în orice ţară, satele de aici au şi ele un farmec al lor, mai ales datorită aerului grecesc şi lipsei acute de turişti. Vuno Vlore, Himare Fshat şi Dhërmi merită fiecare o oprire, o plimbare, o cafea ori un pahar de vin la barul satului. În Dhërmi, am ajuns din întâmplare şi la hotelul Zoe Hora. Era deschis de două săptămâni şi doar parţial. Noroc cu piscina infinită, că altfel nu l-am fi găsit.

Zoe Hora îşi propune un concept similar celui al Il Borro, deţinut în Italia de familia Ferragamo, aceeaşi din industria modei. Mai exact, a fost cumpărat un sat istoric (sau aproape întreg satul) şi transformat într-un resort de lux, resort care nu e însă închis, ci lăsat liber, fix ca înainte ca locul să capete funcţionalitatea actuală. Oaspeţii şi turiştii se întâlnesc astfel pe străzi fără să existe bariere sau paznici.

Pe litoral se construieşte mult, poate şi pentru că viitorul se profilează a fi unul bun pentru staţiunile albaneze. Dar nimic nu se compară cu aglomeraţia din zona Sarande-Ksamil. Am ajuns la Ksamil, la pomul lăudat şi pe bun motiv - apa este strălucitoare ca un safir şi bleu ca topazul - şi am făcut rapid stânga-mprejur în căutare de linişte, acel sentiment cu care ne obişnuiserăm deja timp de aproape două săptămâni.

Am pornit astfel spre Gjirokaster, al doilea oraş din patrimoniul UNESCO din Albania, cunoscut tot pentru arhitectura sa otomană, dar total diferit de Berat, mai vesel, dar mai intim totodată. Pe drum ne-am oprit la al doilea Ochi Albastru (Blue Eye), amplasat de această dată într-un peisaj cu totul diferit, mai deluros, cu forme mai rotunjite, mai calme. Aici, albastrul apei e parcă şi „mai regal“, dar apa e la fel de rece.

Ultima oprire înainte de lungul drum spre casă a fost la Mrizi i Zanave Agroturizëm, un loc ce cuprinde o mică unitate de cazare tradiţională, un restaurant farm to table, o cramă, o fermă de animale şi, bineînţeles, o grădină proprie de legume. Restaurantul e poate cel mai cunoscut din Albania, aşa că zilnic, când vremea e bună, vin aici sute de persoane pentru a savura preparatele eco-bio, gătite doar din produse ce se găsesc în ograda proprie. Meniul este fix, iar mâncarea e tipic albaneză. Ce în­seamnă asta? E multă şi gustoasă!

Locul este extrem de popular începând cu ora prânzului şi până în creierii nopţii, dar la micul-dejun este linişte, la masa de dimineaţă fiind prezenţi doar oaspeţii cazaţi. Şi cum sunt doar vreo zece camere, nu e aglomerat deloc. Iar preparatele sunt „demne de Instagram“.

Cu burta plină şi cu mintea limpede am început lungul drum spre casă convinşi fiind că în câţiva ani Albania va fi cel puţin ce este Muntenegru astăzi. Momentan e încă o destinaţie necunoscută, una dintre cel mai puţin vizitate ţări din Europa, dar un loc care are frumuseţe din belşug.

P.S.: O problemă sunt gunoaiele care momentan sunt peste tot şi riscă să ştirbească în timp din acest farmec. Iar dezvoltarea turismului poate face ca lucrurile să meargă în oricare dintre cele două direcţii: spre mai bine sau spre mai rău.