Style

Anca Mihăilescu este avocat de business, iar la 31 de ani a decis să îşi ia un an sabatic. A vizitat America de Sud şi apoi s-a întors pentru câteva luni în Europa pentru o doză de cultură şi relaxare. Recent, a pus bazele propriei case de avocatură, dar spune că nu ar putea renunţa niciodată la călătorii

02 oct 2018 1716 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Anca Mihăilescu este avocat de business, specializat pe energie şi M & A (fuziuni şi achiziţii). A ştiut încă din anul întâi de facultate că asta vrea să fie când va fi mare. Visa să încheie tranzacţii de top, să semneze deal-uri importante pe avion, ca în filme. După mai mulţi ani în care viaţa a bătut filmul, în care cariera sa a fost fix aşa cum şi-a dorit-o, a obosit şi a decis să îşi ia un an sabatic în care a luat la pas America de Sud, pentru ca apoi să se întoarcă pe bătrânul continent pentru o porţie generoasă de cultură şi relaxare. Un contract pe care i-au căzut ochii (mai mult sau mai puţin întâmplător) a făcut-o să îşi dea seama că e timpul să se întoarcă acasă, la munca de care i se făcuse dor. A pus bazele propriei firme de avocatură, Ijdelea Mihăilescu, alături de Oana Ijdelea, unde se ocupă - din nou - de energie şi M & A. Se uită în urmă la anul sabatic şi spune că a ajutat-o să fie cine este astăzi, dar nu se vede repetând experienţa. (Totuşi, niciodată să nu spui niciodată!) Continuă să călătorească - dar în vacanţe, să muncească şi să se relaxeze în weekend.

Weekendul începe de regulă vineri seara. Vara aceasta, finalul de săptămână a fost dedicat echitaţiei după ce am descoperit complexul Arcadia din Snagov. Am mers fie la lecţii, fie la plimbări cu calul prin pădure. Este o activitate care mă echilibrează şi îmi dă energie pentru săptămâna care urmează.

Tot în weekend mă întâlnesc cu oamenii dragi, fie la masă, fie pe lac (Snagov - n. red.) unde petrecem timp de calitate. Încerc în weekend să nu fac prea multe ca în final să nu înţeleg nimic, prefer să fie o perioadă de linişte după o săptămână de muncă.

Am câteva tabieturi însă, şi periodic mă întorc la unele restaurante dragi mie. Merg la Osho de opt ani de zile pentru steak. Nu merg des, dar este o plăcere. Periodic mănânc sushi la Zen Sushi, iar seara, când îmi dau întâlnire cu prietenii, aleg Salon Golescu pentru atmosfera occidentală.

Tot la final de săptămână îmi place să am timpul meu cu mine în care pur şi simplu mă plimb pe străzi, mă uit la diversitatea oamenilor. Fie că am muzică în căşti, fie că nu, Bucureştiul este un oraş bun pentru activitatea asta. Îmi amintesc că în Bolivia era aşa o mare segregare a claselor încât pe aceeaşi stradă nu vedeai decât acelaşi gen de oameni. În Bucureşti nu este cazul.

Am nevoie de timpul meu cu mine în care să mă plimb sau să citesc o carte, iar weekendul este pentru beletristică, care te dezvoltă oricum. Încerc totuşi să separ munca de weekend.

Când nu stau în Bucureşti, finalul de săptămână prefer să îl petrec în ţară. Un weekend în afară înseamnă şi mult timp pe drum şi agitaţie, iar pentru mine zilele astea sunt sinonime cu relaxarea şi pacea. Prefer muntele, deşi anul acesta nu am mai făcut drumeţii. Aş putea începe din nou în toamnă. Vara asta am descoperit Marina Limanu care mi-a deschis apetitul pentru sailing în România. Iarna însă, macar o zi evadez la schi.

Ah, şi era să uit, un „ingredient“ cheie al weekendului perfect este masajul de relaxare. Cel mai memorabil masaj l-am avut chiar recent, doar că nu în weekend, ci în vacanţă. În drum spre Australia, m-am oprit în Singapore, unde o doamnă cu mâini de aur mi-a făcut masaj la etajul 57 al hotelului unde stăteam şi de unde eu aveam cea mai frumoasă privelişte.

Australia însă mi-a oferit linişte, pace şi fericire cât să-mi ajungă o viaţă. După cum spunea recent un prieten, este un loc despre cum ne imaginăm că ar trebui să fie lucrurile. Vacanţa a început la Sidney unde am mers la Opera din oraş pentru o piesă de teatru despre indigeni. Am călătorit apoi către nord, către Marea Barieră de Corali. Am făcut diving, am făcut sailing, am ur­mă­rit balenele care întoartă sincron şi am hrănit rechinii. Am ajuns apoi pe Magnetic Island unde iniţial voiam să stau o zi, dar am ajuns să rămân trei zile. Am hrănit cangurii pe ponton. Când am ajuns un localnic ne-a spus „Bine aţi venit! Acesta este paradisul, dar să nu spuneţi ni­mănui!“. Şi chiar a fost paradisul.

Australia nu era pe lista mea de călătorie, doar că o prietenă din copilărie a plecat în jurul lumii inspirată de anul meu sabatic, iar eu am mers la ea.

Anul meu sabatic a început după o lungă perioadă de muncă. Mai exact, cariera a debutat în 2008, odată cu criza financiară. M-am angajat la Linklaters, iar la scurtă vreme compania s-a retras din România din cauza contextului economic. Am plecat cu un grup de colegi şi am fondat DLA Piper, iar apoi am ajuns la NNDKP. Am muncit mulţi ani şi cu pasiune. Mi-am dorit să fiu în lumea asta, mi-am trăit visul. Dar la un momentdat am obosit. Am vrut o schimbare şi am început să mă uit la poze cu oameni care îşi luaseră rucsacul în spate şi lumea în cap. M-am gândit cam opt luni la asta, mulţi m-au descurajat şi mulţi nu au înţeles. Nici măcar familia. Spuneau că dau cu piciorul la tot ce am construit.

Văzând că ideea nu se duce, am plecat, şi bine am făcut. Aveam 31 de ani atunci. Planul iniţial a fost să stau un an, perioadă în care să merg în America de Sud şi Asia. Planul de acasă nu s-a potrivit însă cu cel din târg şi am venit mai devreme acasă, eram pregătită. Am stat patru luni în America de Sud şi apoi am vizitat Europa, unde am mâncat bine, am citit mult, am vizitat muzee şi m-am relaxat. Am stat o lună în Paris, una în Londra şi o perioadă în Praga. Călătoria a început din Argentina, a continuat cu Chile, Insula Paştelui, Bolivia, Peru şi Ecuador. Cel mai mult mi-a plăcut Chile, şi nu doar pentru peisaje, deşi Patagonia e motiv suficient să te îndră­gosteşti. Ce mi-a plăcut cel mai mult au fost oamenii.

Am avut în America de Sud doar trei zboruri, în rest am mers cu autocarul. Am încercat să fiu cât mai puţin turistul clasic. Am mers singură, însă am fost copleşită (în sens pozitiv) de oameni, pentru că inveriabil cunoşti foarte mulţi pe drum. Nu am avut momente critice, ci doar mici experienţe. Pe Camino de la Muerte din Bolivia, considerat cel mai periculos drum din lume, am mers cu bicicleta şi am ajuns bine jos, doar că acolo, în junglă m-a muşcat ceva. Nu se ştie ce, dar am supravieţuit. Am avut doar piciorul umflat câteva zile. Am călătorit bine, dar nu în condiţii de lux. Nu mi-am refuzat nimic, dar nici nu mi-am cumpărat nimic pentru acasă.

Este o călătorie pe care nu am planificat-o în avans aproape deloc şi care oricum şi-a schimbat forma pe parcurs de mai multe ori. Este o experienţă pe care aş recomanda-o, dar nu tuturor, ci celor care deja visează la ea şi şi-o doresc.