Arts & Design

Cum a reuşit Roxana Savin, soţia unuia dintre cei mai puternici expaţi români din lume, să îşi lase cariera în avocatură şi să o ia de la zero în timp ce şi-a urmat familia în diferite colţuri de lume? "Emigrarea vine şi cu provocări". GALERIE FOTO

18 apr 2021 1119 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Roxana Savin este o artistă care creează în domeniul fotografiei artistice şi a cărei experienţă personală de emigrare a constituit elementul catalizator pentru redefinirea identităţii personale, după cum spune chiar ea.

Avocat la bază, ea a plecat din ţară alături de soţul ei acum mai mulţi ani, în momentul când el a primit un prim job de expat la Londra. De atunci, cariera l-a purtat prin diferite colţuri de Europă, iar familia l-a urmat, această călătorie reprezentând pentru Roxana Savin şansa de a-şi descoperi vocaţia, aceea de artist.

„M-am născut la Iaşi. Am studiat ştiinţe juridice la Uni­versitatea Alexandru Ioan Cuza din oraş“, îşi începe ea povestea. După terminarea facultăţii, a lucrat la Bucureşti drept consilier juridic. După câţiva ani, soţului ei - Bogdan Savin, unul dintre cei mai puternici executivi români de peste hotare -, care lucra atunci la o companie multinaţională, i s-a făcut o ofertă de lucru în Marea Britanie. Şi au hotărât împreună să o accepte. Planul era să continue dezvoltarea ambelor cariere în afara ţării. Şi, pentru o vreme, au reuşit să meargă în paralel cu planurile fiecăruia.

„La Londra, am urmat un master în drept, cu specializarea Proprietate Intelectuală, la Universitatea Brunel. L-am absolvit cu distincţie.“

S-au mutat apoi la Istanbul, unde ea a lucrat la o firmă internaţională de avocatură. După Turcia, jobul soţului i-a dus în Ucraina, unde au locuit trei ani. Acolo s-au născut şi cei doi copii ai familiei. „Atunci am luat o pauză de la activitatea profesională pentru a mă dedica creşterii lor. După ce copiii au trecut de primii ani şi au început să meargă la grădiniţă, am dorit să mă reîntorc la viaţa profesională.“

Locuiau în Rusia la acel moment, iar Roxana Savin îşi aminteşte că a încercat să identifice posibilităţile de a lucra la Moscova. În Rusia, partenerul unei persoane care are drept de lucru este numit „dependent“ pe viza de şedere, iar permisul de muncă i se acordă doar în cazuri excepţionale, condiţionat de îndeplinirea unor criterii foarte stricte, adaugă ea. 

„La Moscova, am locuit în afara oraşului, într-o comunitate de expatriaţi care găzduia câteva sute de familii din diverse părţi ale lumii.“ Era un loc care avea avantajul de a fi autosuficient, dar unde depărtarea de oraş, iernile lungi şi bariera de limbă făceau ca partenerii persoanelor care lucrau, în mare majoritate femei, să îşi petreacă cea mai mare parte a timpului în casă.   

„Din acest punct de vedere, comunitatea avea o structură socială patriarhală, construită după modelul soţului care munceşte şi al soţiei casnice.“ Pentru majoritatea femeilor care deveniseră dependente din punct de vedere financiar de partenerii lor, aceasta era o situaţie nouă, consecinţă a unor alegeri şi compromisuri ca urmare a emigrării. Cele mai multe femei renunţaseră la propriile cariere şi ambiţii profesionale, prioritizând cariera soţului.

„Desigur că, la fel ca în fiecare situaţie de acest gen, există avantaje şi dezavantaje. A fi alături de copii în primii ani de viaţă, a-i creşte şi a participa la etapele dezvoltării lor, aduce foarte multe satisfacţii.“

În acelaşi timp, a sta acasă vine cu o serie de provocări legate de sentimentul de izolare, care este şi mai pregnant în cazul în care eşti emigrant şi în lipsa unui grup de suport emoţional. Nevoia de interacţiune socială cu alţi adulţi şi existenţa unor aspiraţii de natură profesională persistă.

„Din păcate, percepţia societăţii despre statutul de «casnică» nu este una pozitivă, iar statutul social al femeii casnice este perceput că fiind inferior celui al soţului care lucrează.“ Acest lucru alături de dependenţa financiară faţă de partener au importante consecinţe asupra stării emoţionale a femeilor şi pot contribui la o criză de identitate, pot duce la apariţia sentimentului de autodevalorizare sau inutilitate, spune Roxana Savin.

Ea consideră că identitatea are legătură cu modul în care ne percepem, cu aspiraţiile şi principiile în care credem şi are mai multe faţete. Identitatea unei femei nu se reduce doar la rolul de mamă şi soţie. „Acceptarea diversităţii nevoilor umane înseamnă şi acceptarea faptului că femeile au şi alte aspiraţii în afara rolului de soţie şi mamă.“ 

Experienţa personală în comunitatea de expatriaţi din Rusia a fost punctul de plecare pentru proiectul fotografic al Roxanei Savin ce poartă numele „I’ll be late tonight“ şi pentru publicarea unei cărţi cu acelaşi titlu. Denumirea acestui proiect este evocatoare şi face referire la serile pe care familia unui expat le petrece acasă, în timp ce executivul este nevoit să lucreze peste program. „Scopul proiectului meu a fost să evidenţiez, printre altele, complexitatea modelului patriarhal breadwinner-homemaker şi implicaţiile lipsei de recunoaştere şi apreciere în societatea capitalistă faţă de munca neremunerată, invizibilă, depusă de femei în mediul domestic.“

Pentru ea, perioada în care a locuit la Moscova, care a urmat renunţării la cariera juridică şi care a coincis cu încercarea de a-şi reconstrui cariera într-un mediu total diferit, a fost una dificilă.

„Am încercat să îmi regăsesc şi să îmi redefinesc identitatea. De multe ori, emigrarea vine şi cu provocări, iar în cazul meu a implicat reconvertirea profesională şi începerea unei cariere într-un domeniu foarte diferit, cel artistic, care mi-a adus deja foarte multe satisfacţii.“

Într-o perioadă de căutare a identităţii de sine, când era la Moscova, pe Roxana Savin a atras-o ideea de a începe cursuri formale de fotografie de artă şi a aflat despre o şcoală cu o reputaţie foarte bună care oferea astfel de cursuri.

„Într-o zi am trecut pragul acelei şcoli, m-am întâlnit cu fondatorul şi managerul, un artist de renume în Rusia, şi am cerut să îmi accepte înscriererea la cursuri.“ Nu bănuia atunci că acesta va fi începutul unei noi etape din viaţa sa şi că va ajunge, la sfârşitul celor doi ani de studiu, să se dedice exclusiv fotografiei artistice.  

„A fost o perioadă foarte fertilă din punct de vedere creativ, dar şi un exerciţiu de adaptare la o cultură foarte diferită. În şcoala de fotografie rusă, cerinţele erau foarte ridicate, cu mult accent pe critica proiectelor, feedbackul, chiar şi cel negativ, fiind foarte direct.“

Uitându-se în urmă, spune că a învăţat foarte multe, atât din punct de vedere profesional, cât şi personal. A învăţat să-şi însu­şească în mod constructiv critica şi a descoperit că perseverenţa este o calitate foarte importantă. 

„Învăţarea limbii ruse mi-a deschis mai multe uşi, atât din punct de vedere profesional, cât şi în viaţa obişnuită.“ Aceasta a fost unul dintre lucrurile pe care le-a prioritizat de fiecare dată când a locuit într-o ţară unde nu cunoştea limba, inclusiv în Turcia.

„Schimbă mult felul în care eşti perceput de localnici. Cred că este important ca atunci când eşti emigrant să fii deschis şi să respecţi atât cultura locală, cât şi realităţile ţării respective.“ Trebuie să ai curaj să te aventurezi în afara cercurilor de expatriaţi şi, pe cât posibil, să laşi la o parte prejudecăţile. 

La sfârşitul celor doi ani la Fine Art School of Photography Moscow a ştiut că fotografia artistică este vocaţia sa şi calea pe care vrea să meargă mai departe.

„Au fost şi oameni care au avut încredere în talentul meu şi m-au încurajat să îl cultiv.“ Dincolo de talent, şcoala rusească a învăţat-o că încrederea în sine, curajul şi perseverenţa sunt ingrediente esenţiale pentru dezvoltarea personală.

„Mi-am găsit în fotografie vocaţia. E o platformă care îmi permite să mă exprim, îmi dă un sens şi mă conectează cu oamenii.“ Urmarea firească a fost înscrierea la un master în fotografie la Falmouth University din Marea Britanie, pe care l-a absolvit în 2020.

„În momentul de faţă, locuiesc în Elveţia împreună cu familia şi îmi continui practica artistică cu accent pe realizarea de proiecte personale.“ O interesează în special crearea de proiecte fotografice unite printr-un concept. Temele proiectelor sale variază de la percepţia asupra spaţiului la sentimentul de apartenenţă al individului.

„O temă care mă preocupă foarte mult este legată de felul în care identitatea de sine şi identitatea socială sunt influenţate şi redefinite ca urmare a experienţelor individuale, a apartenenţei la grupuri şi categorii sociale.“ Emigrarea presupune, de multe ori, o serie de schimbări majore, individul fiind nevoit să se integreze într-o nouă colectivitate, iar adaptarea vine cu un conflict de identitate şi cu un proces de construcţie a unei noi identităţi. 

Lucrările Roxanei Savin au fost expuse la Muzeul Franz Binder din Sibiu (2019) şi la Iaşi, în cadrul galeriei Borderline Art Space (2019), iar proiectele au apărut în diverse publicaţii internaţionale de profil.

„I’ll be late tonight“ a fost nominalizat printre cele mai bune proiecte fotografice ale anului 2020 de Photographic Museum of Humanity - o platformă dedicată artei fotografice contemporane, iar cartea a fost selectată între finaliştii concursului „Untitled Dummy Awards“ din Rusia în 2020.

„Printre planurile de viitor se numără realizarea unui proiect inspirat din trecutul meu şi de experienţa din perioada comunistă. A avea copii născuţi şi crescuţi în afara ţării m-a făcut să mă gândesc mai mult la importanţa istoriei personale şi a înţelegerii influenţei locului de unde am plecat.“ Roxana Savin consideră că e important pentru copiii săi să înţeleagă unde le sunt rădăcinile şi că cine sunt este indisolubil legat de generaţiile anterioare. 

Uitându-se în urmă la cariera de artist spune că cele mai bune momente sunt legate de bucuria de a inspira alţi oameni prin munca ei.

Arta poate aduce speranţă, poate oferi o nouă perspectivă asupra lumii, ne face să ne simţim conectaţi şi mai puţin singuri, ceea ce este cu atât mai important având în vedere că trecem cu toţii printr-o criză fără precedent, generată de pandemie.

„Faptul că am avut oameni, în egală măsură bărbaţi şi femei, care au fost mişcaţi de emoţiile descrise în cartea „I’ll be late tonight“ este un sentiment care mă motivează să merg mai departe“, conchide ea.