Majoritatea picturilor pe care le semnează Ionel Aungurenci sunt realizate în cuţit. În loc de pensulă, el înmoaie cuţitul în vopsea şi scrie poveşti pe şevalet, având mereu surpriza de a vedea ce formă va lua tuşa următoare. Pictează în special oameni şi caută să culeagă din interacţiunile cu ei emoţii pe care să le transpună în tablouri.
„Am fost atras de pictură de mic. În şcoală, cred că cel mai mult îmi plăceau orele de desen, asta când nu făceam matematică în acele ore şi aşa puţine. Cred că aveam 22 de ani când mi-am cumpărat primele vopsele în ulei şi nu prea aveam idee ce înseamnă să pictezi cu adevărat“, rememorează Ionel Aungurenci.
Nu îşi permitea, pe atunci, să-şi cumpere şi pânză, aşa că a tăiat un cearşaf şi a început să picteze pe el. Nu înţelegea prea bine ce înseamnă arta, dar o conexiune exista.
În anii următori, a început să viziteze muzee şi să fie tot mai expus la artă, o condiţie esenţială pentru un creator, spune el astăzi.
„Legătura mea cu arta, destul de firavă până atunci, a devenit foarte strânsă după ce am început un curs de pictură cu Magda Văcariu în Braşov. Acolo, pe lângă faptul că am început să pictez mai mult şi să fiu pentru prima dată îndrumat, eram permanent în contact cu lumea artei.“ Practic, avea cu cine discuta despre artă şi crede că asta era cel mai important.
Când vine vorba despre stilul pe care şi l-a format, Ionel Aungurenci spune că acesta este mai degrabă o entitate în metamorfoză pe tot parcursul vieţii. Însă chiar dacă se tot schimbă, el poartă amprenta unică a artistului. „În acest moment al stilului meu, eu încerc să întrepătrund elementele unui tablou care par banale sau chiar lipsite de sens dacă sunt luate separat, însă împreună se completează şi devin un tot.“ Crede că e un fel de lecţie învăţată în viaţă: nu poţi analiza o fiinţă, un obiect, o acţiune eliminând contextul în care se află.
Cele mai multe picturi ale lui sunt făcute în cuţit, un instrument despre care spune că îi dă o libertate pe care pensula nu o poate oferi, pentru că este mai precisă şi mai previzibilă. În cuţit însă, nu ştie niciodată cum va arăta tuşa următoare şi poate obţine texturi mai variate şi, în acelaşi timp, mai expresive.
„Majoritatea picturilor mele sunt cu şi despre oameni. Mai precis, despre emoţiile pe care mi le transmit.“
E vorba, în general, despre oameni simpli, care fac activităţi obişnuite, care nu ies neapărat în evidenţă sau care pur şi simplu stau. „Aş zice că sunt oameni care, prin gesturile lor, îmi transmit o stare care uneori este pozitivă, alteori e negativă şi fac asta cu o anumită sinceritate care mă atrage.“
Iar inspiraţia poate veni în orice moment. De pildă, nu de mult, Ionel Aungurenci traversa Capitala într-o zi de lucru cam pe la ora la care oamenii ies de la birou, iar oraşul freamătă atât de maşini, cât şi de pietoni. A căutat măcar un chip care să-i transmită sentimentul de fericire, dar fără succes: toţi trecătorii păreau obosiţi, îngânduraţi, fiecare în lumea lui. Genul acesta de observaţii îl inspiră şi se crede în stare să stea zile întregi doar ca să se uite la oameni.
Odată ideea plantată în mintea lui, procesul de creaţie îşi urmează firul. Uneori, poate fi o exprimare rapidă, o dorinţă de a-şi vedea gândurile puse pe pânză. Alteori, o lucrare poate să dureze zile sau chiar luni până când artistul decide cum vrea să arate.
„Unii artişti previzualizează sau schiţează cum vor să arate lucrarea la final. Eu prefer să o descopăr în timp ce lucrez.“
Niciodată nu ştie cum va arăta lucrarea la final, ceea ce face procesul de creaţie şi mai plăcut. „La fiecare lucrare sunt ca un copil care aşteaptă emoţionat să-şi deschidă cadoul de Crăciun.“
Nici măcar culorile pe care le va folosi nu le stabileşte dinainte. A avut tablouri pe care le-a început în anumite nuanţe, pentru ca la final să fie totul complet diferit. Dar tocmai faptul că nu ştie de la început cum va arăta lucrarea îl face să picteze mereu cu plăcere şi fără aşteptări care l-ar putea dezamăgi la final.
„Aş putea spune că aloc câteva zile până la o săptămână pentru o lucrare. Dar asta înseamnă strict timpul lucrat, pentru că uneori pot face şi pauze. Nu pot picta oricând, trebuie să am o anumită dispoziţie, să simt că vreau să pictez în acel moment şi că mă voi concentra strict pe procesul de creaţie.“
Nu are un atelier pentru pictură, deşi visează la asta, însă are un „colţ al artistului“, cum îi spune el, amenajat în apartamentul în care locuieşte. Nişte rafturi cu materiale pentru pictură, tablouri terminate, completate de alte tablouri agăţate direct pe perete şi un şevalet mereu pregătit pentru o nouă lucrare, toate acestea compun zona preferată din casă a lui Ionel Aungurenci.
„Când pictez, ascult mereu muzica pe care o aleg în funcţie de moment. De obicei, pun muzică italienească mai veche, dar diferite stiluri. Uneori, prefer muzica clasică sau reggae. Alegerea muzicii cred că e legată şi de subiectul picturii.“
Pictează în general în interior şi preferă să nu fie distras, pentru a se putea concentra sută la sută pe procesul creaţiei. Când pictează alături de alte persoane însă, îi place să observe ce realizează ceilalţi şi să facă schimb de opinii.
„Finalul unei picturi este totdeauna greu, pentru că aş putea lucra la nesfârşit şi tot ar mai fi câte ceva de făcut.“ Pur şi simplu, la un moment dat, spune că e suficient şi pune pensula jos. „E un fel de căutare a perfecţiunii, deşi ştii că nu o vei găsi niciodată.“
Majoritatea tablourilor semnate de Ionel Aungurenci sunt ulei pe pânză, lucrate în cuţit, însă mai obişnuieşte să folosească şi vopsele acrilice şi a început să facă şi colaje, în combinaţie cu vopsele. Încearcă să diversifice, pentru a obţine efecte şi texturi noi, însă favoritul, dintre toate materialele, rămâne uleiul.
Când vine vorba despre lucrările lui însă, nu e loc de o favorită. Există câteva pe care le îndrăgeşte mai mult, însă nu ar putea alege doar una dintre toate. Lucrează şi pe bază de comandă, dar îşi rezervă dreptul de a face o selecţie.
„Criteriul principal este ca lucrarea comandată să-mi placă în primul rând mie. M-aş simţi ca şi cum aş înşela dacă nu aş face-o.“ Când cineva face o comandă, de cele mai multe ori îi cere să fie după o imagine de care este ataşat emoţional, însă lui nu-i transmite acelaşi mesaj.
La o comandă de portret, de exemplu, Ionel Aungurenci solicită mai multe imagini din care el o alege pe cea care i se pare cea mai bună sau încearcă să ia câte ceva din fiecare. De multe ori însă, clientul se arată nemulţumit, în viziunea lui lucrarea fiind bună doar dacă seamănă cu modelul.
„În realitate, aportul artistului face o lucrare specială şi asta încerc mereu să-i fac pe clienţi să înţeleagă. Ca orice artist, prefer să aleg eu ce pictez pentru că aşa voi pune în lucrare tot ce am mai bun.“
Iar asta a învăţat după ani întregi în care s-a perindat prin lumea artei. Primul eveniment care i-a adus o revelaţie a fost Art Fair din Londra, unde s-a înscris împreună cu alţi colegi, pe când era încă la cursul de artă. A fost pentru prima dată când a văzut atâta artă adunată laolaltă în afara unui muzeu. El şi colegii lui au participat fiecare cu câte o lucrare, fiind prima expunere publică pentru toţi.
„A fost evenimentul care m-a făcut să iau mult mai în serios pictura atât datorită reacţiei publicului la lucrarea mea, cât şi datorită legăturii care s-a consolidat între mine şi ceilalţi colegi, cu toţii începând din acel moment să privim diferit lumea artei.“
Cel mai amplu eveniment la care a participat însă Ionel Aungurenci a fost Le Salon des Artistes Français, în 2019, apoi în 2021 - doar online.
De-a lungul timpului, nume precum Manet, Rodin sau Delacroix au expus în cadrul acestui eveniment.
Entuziasmul participării la un astfel de salon a dus la o idee pe care Ionel Aungurenci ar vrea s-o pună el însuşi în practică, alături de câteva ajutoare.
„Împreună cu nişte prieteni, chiar ne-am hotărât să deschidem galeria Latitude, iniţial în mediul online. Deocamdată, e la stadiul de proiect, însă vrem să fie diferită de galeria clasică în care un
necunoscător nu îndrăzneşte să intre. Deşi nu mulţi ar recunoaşte, eu cred că este vorba de o frică de necunoscut, izvorâtă din faptul că lumea nu înţelege arta şi în special arta contemporană.“
Printr-un proiect ca Latitudine, el ar vrea să se adreseze şi acestui tip de public, explicându-i cum să privească o operă care până atunci i se părea fără sens.
Când nu dă sens artei însă, Ionel Aungurenci face programare. Şi aici, la fel ca în pictură, a fost autodidact, în lipsa unor studii superioare de profil, aşa că acum lucrează ca programator.
Şi deşi mulţi ar putea crede că informatica şi arta vieţuiesc la poli opuşi, el a găsit elemente comune, care sunt, de altfel, şi fundamentale. În ambele e nevoie de creativitate, de curiozitate şi de conectare la noutăţi.
În cele din urmă, Ionel Aungurenci spune că e un răsfăţat al sorţii: nu a trebuit să caute, pentru că pasiunile l-au găsit pe el, iar el doar le-a îmbrăţişat.
Ionel Aungurenci artist: „În acest moment al stilului meu, eu încerc să întrepătrund elementele unui tablou care par banale sau chiar lipsite de sens dacă sunt luate separat, însă împreună se completează şi devin un tot.“
„Finalul unei picturi este totdeauna greu, pentru că aş putea lucra la nesfârşit şi tot ar mai fi câte ceva de făcut.“
