Travel

Reportaj din cea mai hot destinaţie a momentului: Cum se simte Cuba după ce în sfârşit a devenit libre? Galerie Foto

14 oct 2016 8889 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Avertisment. Această poveste probabil o să vă provoace dor de ducă şi este posibil să vă amintească de romanele lui Hemingway. Din mai multe motive. Implică mult alcool, mai exact rom. Se adaugă din abundenţă voie bună, muzică live şi, la final, un strop de nebunie. Şi să nu uit. Este o poveste de dragoste. La fel ca şi pe Hemingway, şi pe mine Cuba m-a cucerit iremediabil. A fost dragoste la prima vedere, şi la a doua, şi la fiecare dintre cele care au urmat. Dar să încep cu începutul.

Erau primele zile din iunie când avionul ateriza pe aeroportul Jose Marti din Havana. Ume­zeala din aer făcea căldura să pară insuportabilă. La ieşirea din aeroport zeci de taxiuri îşi aşteptau cuminţi clienţii care nu au întârziat să apară, sosiţi din toate colţurile lumii. Toţi veniseră să se înfrupte din farmecele Cubei, o ţară care se schimbă, încet dar sigur.

Schimbarea se putea vedea încă din aeroport. Taxiurile aliniate erau noi, galbene şi cu aer condiţionat, maşini pe care le-ai fi putut vedea în cele mai importante oraşe ale lumii, de la New York la Berlin şi din Tokio la Bucureşti. Eu căutam însă cu privirea Pontiac-urile, Cadillac-urile şi Ford-urile din anii ’50, acelea care aveau să mă ducă înapoi în timp. Le-am găsit mai întâi pe străzile din Havana, iar apoi peste tot în ţară. Erau la fel de colorate, de diferite şi de atrăgătoare precum mă aşteptam.

De cum am ajuns, mi-am lipit nasul de geamul taxiului cel nou şi pupilele mi se dilatau de fiecare dată. „Uite-o şi pe asta! Şi pe asta!“, exclamam la fiecare câteva secunde. Casetofonul cânta o melodie veselă, o salsa cubana, iar taximetristul fredona încet, dar cu talent. Eram atât de fascinată că nici nu mi-am dat seama când taxi-ul a oprit în faţa unei clădiri cu două etaje de pe care tencuiala stătea să pice. Prima noastră casă particulară*, care ne-a găzduit în Havana. Se integra perfect în peisajul din L’Habana Vieja. Era miezul zilei, iar soare dogorea puternic. Cu toate acestea, câteva zeci de cubanezi stăteau în faţa caselor la un pahar de vorbă şi de rom, aşteptând trecerea timpului pentru că nu aveau nimic mai bun de făcut. Statul, aveam să observ în următoarele săptămâni, este un fel de sport naţional în Cuba lui Fidel Castro unde salariul lunar al unui profesor este de 22 de dolari, iar cel al unui medic de 24 de dolari. Nu, preţurile nu sunt adaptate. Laptele praf necesar unui copil pentru două zile costă 1,5 dolari. Da, aţi citit bine. Şi nu, nu este o glumă. Salariul lunar al unui medic nu îi ajunge decât pentru laptele praf al copilului.

De aceea, mulţi cubanezi aleg fie să se dedice turismului, fie să aştepte o alocaţie de circa 100 de dolari ce vine de la rudele din Miami, aflate la doar câteva sute de kilometri depărtare. Şi, pentru a-i face pe cubanezi să se simtă ca acasă, americanii au denumit un cartier din Miami Little Havana (Micuţa Havana). Îi aşteaptă cu braţele deschise pe medicii şi arhitecţii consideraţi a fi unii dintre cei mai buni din lume.

Atmosfera din Little Havana este similară cu cea din adevărata Havana, muzica urlă tare în boxe şi băutura curge în valuri, însă originalul este întotdeauna mai bun. Pe străzile din Havana muzica este live, iar daiquirri-ul şi mojito-urile se prepară pe loc, amintind încă o dată de operele lui Hemingway, unul dintre cei mulţi care s-au lăsat cuceriţi de o ţară care de mai bine de jumătate de secol trăieşte în comunism şi care până recent a stat izolată, blocată în timp. De altfel, Cuba este irezistibilă pentru mulţi tocmai pentru că este încă altfel. Da, se schimbă, însă încă mai păstrează ceva din parfumul de altădată.

De altfel, orice călătorie dinspre est sau nord spre Cuba pare mai degrabă o călătorie în timp. Eu nu mai ţin minte nimic de dinainte de ’89, aşa că nu aş putea face vreo comparaţie şi nu pot spune că această călătorie mi-a trezit vreo amintire. Şi totuşi, este unul dintre cele mai dificile texte pe care le-am scris despre călătoriile mele, şi asta pentru că nicăieri frumuseţea pură a naturii nu a întâlnit un sistem mai închis şi nicăieri o asemenea bucurie de viaţă nu a avut în spate o sărăcie mai lucie. Într-o eră a internetului, copiii cubanezi bat mingea pe stradă de dimineaţa până seara. Într-o lume a vitezei, cubanezii îşi înghesuie toată familia într-o maşină ce a fost lăsată moştenire din tată-n fiu şi totuşi arată mai bine decât maşina mea după două luni de condus. La noi curentul bio abia a ajuns, dar cubanezii mănâncă homari proaspeţi dintotdeauna, beau sucuri naturale de mango, iar la desert se delectează cu un trabuc autentic şi cu un cocktail pe bază de rom. Ultimele două sunt emblematice pentru arhipelagul din America Centrală unde timpul s-a oprit acum câteva zeci de ani.

Mi-am dorit să ajung în Cuba de când mă ştiu, chiar încă dinainte ca microbul călătoriilor să mă prindă. Când în final am ajuns, mi-am dat seama că este exact la fel ca în documentarele despre ţara lui Fidel Castro şi a lui Che Guevara, la fel ca în cărţile de geopolitică, la fel cum este descrisă în biblia călătorului, ghidul Lonely Planet. Înainte de plecare mă pregătisem spiritual cu albumul celor de la Buena Vista Social Club şi cu partea a doua a filmului Dirty Dancing.

Mă aşteptam să-mi placă Cuba, dar ridicasem singură ştacheta atât de sus încât mi-era teamă că orice voi descoperi acolo nu avea cum să fie la nivelul aşteptărilor. Şi totuşi a făcut-o de mai multe ori. A fost o adevărată şcoală.

Prima lecţie a avut loc în mijlocul unei zile de miercuri în Bodeguita del Medio - unul dintre favoritele lui Hemingway şi totodată barul cel mai cunoscut din lume pentru mojito. Acolo l-am cunoscut pe Juan. Era vocalist în formaţia barului. A venit să-mi povestească despre Braşov, despre Mamaia şi despre România din vremea lui Ceauşescu pe care a descoperit-o la o săptămână după cutremurul din ’77. Am învăţat astfel ceva geografie şi geopolitică.

Am trecut apoi la istorie când am tras primul fum dintr-un trabuc înmuiat în miere, preparat aşa cum îi plăcea lui Che. Am băut apoi o apă de cocos ca să spăl gustul de tutun, şi la final nu-mi rămăsese decât zâmbetul larg şi sincer pe care l-am împărţit cubanezilor.

Apoi, am mai participat la o lecţie de istorie în Golful Porcilor, iar ulterior am învăţat puţină biologie când am mirosit o porţie de carne de crocodil proaspăt gătită pe care toţi ceilalţi au devorat-o.

Cuba a continuat să-mi predea diferite materii, aşa că în Trinidad am luat lecţii de călărie direct de la Apache, un cal sălbatic şi dificil pe care am încercat să îl îmblânzesc pe dealurile din Valle de los Ingenios. Nu mi-a ieşit foarte bine, dar la final ne-am îmbrăţişat călduros ca doi prieteni vechi. Apache m-a învăţat să am răbdare (măcar puţină) şi curaj. Tot în Trinidad, pe străzile acestui minunat oraş patrimoniu UNESCO am învăţat să joc şi domino. Nu a fost chiar o lecţie din programa şcolară, ci mai degrabă o activitate extracuriculară.

Nu am plecat înainte de a gusta cel mai bun suc din lume, în mijlocul câmpului, acasă la Jose, un ţăran (după cum se autointitula) care a învăţat să citească şi să scrie pe la 30 de ani. S-a chinuit ceva ani, mai ales că învăţa doar seara, la lumina lumânării, după ce ziua îl chinuiau muncile câmpului. Jose mi-a arătat cel mai senin zâmbet şi m-a învăţat că bucuria stă în lucruri mărunte. Ca o serenadă dedicată şi inventată pe moment. O lecţie de muzică, că doar eram în Cuba.

Am plecat apoi mai departe în micuţa insulă Cayo Guillermo, unde am învăţat să ascult liniştea şi să număr nuanţele de verde ale mării. Puţină matematică şi mai multă muzică nu strică.

După un periplu de vreo două săptămâni prin Cuba învăţasem atât de multe că puteam să absolv o nouă facultate. M-am întors în Havana şi am dat ultimele două examene în El Floridita şi în La Guarida.

În El Floridita am ajuns dimineaţa pe la 11.00, când abia îşi deschidea porţile. Şi totuşi, abia am găsit un loc la bar. Materia noului examen? Literatură. Subiectul examenului? Cum îşi bea Hemingway daiquiry-ul. Am luat zece şi acum.

Apoi, am mers în căutarea celor de la Rolling Stones în restaurantul La Guarida, o instituţie în sine, un obiectiv turistic şi totodată o carte de vizită pentru Cuba. Ascuns pe străzile din La Habana Vieja, localul a primit musafiri de seamă precum Prinţul Albert of Monaco, actorul Jack Nicholson, regizorii Steven Spielberg şi Pedro Almodovar. Pe lista recentă se află membrii formaţiei Rolling Stones care au concertat în Havana în acest an în faţa a un milion de oameni. Cuba are 11 milioane de locuitori.

Aceasta avea să fie o ultimă lecţie de istorie în ţara lui Fidel Castro, a lui Hemingway şi a lui Che Guevara.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul şi m-am găsit din nou în taxi, de această dată un Ford decapotabil, roz bombon din anii ’50. Mă ducea la aeroport. Cu capul pe geam, eram la fel de fascinată ca în prima zi. Cu părul bătut de vânt mintea-mi recapitula rapid tot ce am învăţat. Multe.

* casele particulare (în spaniolă casas particulares) sunt specifice Cubei, un fel de AirBnb tradiţional. Astfel, ca o alternativă la hotelurile clasice, turiştii pot sta în casele localnicilor. La fel ca în orice business cubanez, 90% din încasări merg la stat. La finalul lunii însă, câştigul este mai bun decât în învăţământ, sănătate sau arhitectură.