Niciodată nu-ţi dai seama cât de spectaculos poate fi un lucru până nu ajungi să-l vezi cu ochii tăi. Este ca şi cum te-ai uita la o poză cu o prăjitură incredibil de arătoasă, dar nu o guşti. Eu cred că am savurat ieri nu o prăjitură bună, ci însăşi cireaşa de pe tort pentru că am fost la unul dintre cele mai frumoase derby-uri ale lumii: Manchester United împotriva Manchester City pe Teatrul Viselor, Old Trafford.
Nu trebuie nici măcar să ştii ce este ăla un opsait (am scris greşit intenţionat - n.red.), câţi fotbalişti sunt pe teren (22), care sunt regulile, de ce nu ai voie să fugi cu mingea în mână şi aşa mai departe pentru a-ţi da seama că te afli în prezenţa celor mai buni dintre cei mai buni în ceea ce priveşte jocul cu balonul. Norocul meu a fost că dincolo de calibrul adversarilor a fost şi ziua norocoasă a lui Wayne Rooney care a înscris poate cel mai frumos gol din cariera lui şi cu singuranţă cel mai spectaculos din tot campionatul Angliei pe acest an. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?
Dar, pentru prelungirea suspansului, voi mai descrie câteva lucruri până la meciul propriu-zis.
Cu o seară înainte de marea confruntare, am fost pe stadionul Old Trafford, la o conferinţă de presă unde s-a anunţat faptul că DHL a devenit partenerul de logistică al Manchester United.
O afacere pe cinste, aşa cum au spus şi şefii DHL, pentru că dacă vrei multă vizibilitate, nu există o modalitate mai bună pentru a obţine acest lucru decât intrând în contact cu cei 333 de milioane de fani ai Manchester United. La conferinţă au participat Sir Alex Ferguson, deja devenit un fel de legendă a timpurilor noastre, doi executivi din partea DHL şi încă un director din stafful Manchester United. Alături de cei patru a mai fost şi mult umor englezesc, cel mai bun în opinia mea.
"Îi voi da cuvântul acum lui Sir Alex Ferguson", a spus prezentatotul evenimentului.
Replica din partea antrenorului nu s-a lăsat aşteptată: "Asta a fost tot? Credeam că va spune mai multe despre mine", a zis Ferguson cu zâmbetul pe buze. La conferinţă a venit îmbrăcat într-un trening, dar chiar şi aşa se integra perfect între zecile de costume negre şi printre cămăşile bine călcate. Era până la urmă evenimentul lui.
"Celor 333 de milioane de fani United, poate le mai adăugăm măcar 200.000, câţi angajaţi are DHL", a mai spus Ferguson.
La rândul lor executivii DHL au declarat cu zâmbetul pe buze că au fost sunaţi de o grămadă de oameni, din toarte colţurile lumii, toţi cerând un singur lucru: autografe de la conferinţă.
"Englezi, australieni şi irlandezi au reuşit până la urmă să treacă de barierele lingvistice şi au ajuns la o înţelegere", a spus la rândul său Richard Arnold, directorul comercial al Manchester United, descriind astfel, tot cu zâmbetul pe buze, modul în care s-au purtat negocierile între cele două părţi.
Nu au fost date cifre despre aceste parteneriat, ci doar ni s-a explicat în mare că acesta constă în livrarea echipamentelor sau a materialelor promoţionale Manchester United în destinaţii din lumea întreagă.
Sfatul lui Ferguson
După conferinţă a urmat o lungă sesiune de autografe iar Sir Alex Ferguson a răspuns la câteva întrebări. Una dintre ele a fost ce sfaturi aveţi pentru managerii de fotbal din România?
"Pensionaţi-vă", a răspuns scurt antrenorul Manchester United. Cred că am făcut nişte ochi mari gândindu-mă cum de a putut spune aşa ceva. Cum să iasă Gigi Becali la pensie? Cum aşa? Pac, pac? Ferguson a început să râdă.
"Glumeam, glumeam. Ceea ce-i sfătuiesc este să fie disciplinaţi, să nu schimbe filosofia jocului des şi să aibă puterea de a lua decizii." Adică exact ce nu se întâmpla la noi. Sinceră să fiu, am avut impresia că primul răspuns a fost cel bun şi onest iar al doilea a fost un un fel de ambalaj strălucitor care să împacheteze adevărul incomod spus prima dată.
Mai târziu, într-o parte ferită a stadionului, altcineva a captat întreaga atenţie: Sir Robert Bobby Charlton. Pentru cine nu ştie, Charlton este o legendă a fotbalului englez, care a jucat mai toată viaţa lui la Manchester United şi care a făcut parte din echipa câştigătoare a Angliei de la Mondialele din 1966.
"Oamenii se uită la fotbalul englezesc pentru că se joacă până în ultima secundă. Mâine sperăm că partea cea bună va câştiga. Oricum, la final cei care vor fi la acest meci vor putea spune: am văzut o confruntare între Manchester United şi Manchester City. Ce pot să-mi doresc mai mult?", şi-a încheiat Charlton discursul.
La finalul serii, după ce i-am auzit pe cei doi oameni care au scris şi care duc mai departe istoria Manchester United am mai aruncat o privire asupra stadionului gol, am cuprins gazonul perfect, m-am uitat la cele 76.000 de scaune roşii care acum erau libere, dar care numai în câteva ore aveau să fie pline de fani cerând victoria de la clubul pe care-l iubesc. Mi-am zis în gând: trebuie să fie un motiv pentru care i se spune Teatrul Viselor. Sunt de fapt milioane de motive.
Meciul
A doua zi, am ajuns cu vreo două ore înainte de meci. Pe stadion nu se intră cu băuturi alcoolice, nu se fumează, nu se intră cu blugi rupţi. În spaţiile VIP nu ai voie cu tricouri ale vreunei echipe. Nici seminţe nu se vând la intrare.
Încet încet începeau să vină miile de fani.
"Zboară din toate colţurile lumii să vadă acest meci. Este derby-ul oraşului", ne-a spus un şofer de taxi.
Doar o mică parte a uriaşului stadion era destinată fanilor Manchester City, parte extrem de bine păzită. Cred că rivalitatea a crescut foarte mult şi din cauza plecării lui Carlos Tevez de la United la City. De fapt sigur a crescut pentru că de cum a intrat Tevez pe stadion au început fluierăturile. Erau şi cântece dedicate argentinianului pe care din păcate nu am putut să le descifrez şi chiar dacă le-aş fi înţeles sunt sigură că nu aş fi putut să reproduc nimic.
Fluierul de început a declanşat vacarmul. Orice făcea Manchester United era super fază, super deposedare, super apărare, super repunere de la margine, super simulare de fault. Orice făcea City era ceva care doar merita fluierături. Între noi fie vorba, nu pot să spun că jocul United a fost spectaculos. Oricum nici nu prea conta pentru că la un astfel de meci spectacolul este în tribune. Pe gazon oricum nu prea vezi mare lucru.
La primul gol al meciului dat de United stadionul a explodat. Aplauzi fară să vrei, ţipi necontrolat, începi să sari de bucurie deşi niciodată nu ai alergat acasă să dai drumul repede la televizor când juca United. Te transformi în fan pe loc, microbul a intrat în tine, simţi cum ura îţi creşte împotriva celor de la City, deşi nici nu-i cunoşti pe bieţii fotbalişti.
La un moment dat, un fotbalist al United este faultat iar unul de la City vine să-l ajute. Este un gest normal, dar imediat taxat de fani.
"Nu-l atinge, te rugăm", spun în glumă doi fani ai Manchester United de parcă le-ar fi contaminat idolul o simplă atingere a unui adversar de la City.
Egalitatea a fost stabilită printr-un gol înscris de cei de la Manchester City. Linişte pe stadion de parcă încremenise toată lumea în scaunele roşii. Undeva în cealaltă parte faţă de cea în care eram noi localizaţi se auzeau timid şi strigătele de bucuriei ale micuţei galerii Manchester City. A fost redusă la tăcere de urletele de sprijin care au început să curgă din partea galeriei United.
Am prins şi ceva cântelecele. "Bătrânul meu (My old man), Mi-a zis să fiu un fan al City (told me to be a City Fan), Dar eu i-am spus…Nişte lucruri urâte, oricum.
Mai toate cântecele semănau între ele. O rimă, neapărat o înjuratură, o linie melodică simplă.
Atmosfera se potolise un pic şi părea că se va termina 1 la 1. Fanii United deveneau din ce în ce mai neliniştiţi. Cum toată lumea se pricepe la fotbal, medicină şi politică, sfaturile către Ferguson curgeau şuvoi.
"Da, Rooney (Wayne Rooney - atacant Manchester United) este un porc gras. Să-l dea afară. Porcul", spunea cu năduf un fan United.
Nu cred că au trecut cinci secunde iar Rooney a dat poate cel mai frumos gol al carierei lui şi cu siguranţă golul sezonului în Anglia. O foarfecă dintr-o poziţie aproape imposibilă. El ştie cum s-a rotit, cum a calculat, cum a simţit mingea pe picior, cât noroc a avut, cât talent şi cât antrenament.
În cinci secunde, Rooney se transformase dintr-un porc gras într-un zeu. În cinci secunde, miile de "antrenori" de pe stadion trecuseră de la critici şi injurii la o bucurie nebună, la adoraţie. Îi mâncau din palmă. Îl iubeau mai presus de orice. "Clar, Rooney este cel mai bun! Rooney, Rooney, Rooney!!!", Şi eu îl iubeam pe Rooney mai presus de orice în acel moment.
Aşa s-a terminat meciul, cu 2-1 pentru United şi un gol de poveste pentru Rooney. Fluierul de final a fost urmat de minute bune de apluaze, de ţipete de bucurie, de fani strigând în cor: United, United, United! Cred că am devenit şi eu fan fără să vreau pe Teatrul Viselor. United! United! United! ROOoooooooneeeeyyyy!
