Un mix de documentare riguroasă cu deschiderea faţă la recomandările localnicilor pare a fi reţeta pentru a călători care funcţionează pentru Monica Botez, marketing strategist & advisor pentru start-upuri. Jurnalul de călătorii al Monicăi este impresionant, dar nu prin numărul de destinaţii bifate, niciodată acesta nu este un scop, ci prin caracterul imersiv al experienţelor sale. A călători, în sensul acela care-ţi permite să te încarci de optimism prin ineditul experienţelor, nu înseamnă niciodată a bifa.
Călătoriile Monicăi Botez sunt programate cu mult timp înainte, chiar şi cu un an, şi este un motiv pentru această abordare. „Prefer călătoriile pe perioade lungi (de la trei-patru săptămâni până la trei luni) si asta necesită organizare. Sunt spontană însă odată ajunsă la destinaţie şi deschisă recomandărilor localnicilor pentru day trips/incursiuni mai de scurtă durată - aşa ajung în locuri mai puţin cunoscute, inaccesibile prin research-ul de acasă - asta e combinaţia perfectă pentru mine.“
Anul trecut, de exemplu, a fost un record personal - ca urmare a unui mix de plecări pentru job, cu familia şi prieteni. „Am călătorit pe cinci continente, în 12 ţări.“ Două locuri au fost preferatele ei. „Jozankei, o mică staţiune cu onsenuri (băi cu apă termală) în nordul Japoniei, iarna, unde am trăit câteva zile în afara timpului şi Canadian Rockies - natura e epică şi vremea extremă, foarte schimbătoare (furtuni de zăpadă şi 20 de grade în aceeaşi zi).“
Road tripurile sunt printre preferatele ei. „Vara asta am în plan unul care porneşte în Bretagne şi se termina în Cap Ferret, cu opriri strategice - inclusiv un restaurant la care voiam să ajung de ceva timp - La Marine, pe Noirmoutier (o insulă în Vendée). Cheful e Alexandre Couillon, care aplică tehnici japoneze pe ingredientele locale, peşte & fructe de mare.“
Domentarea pentru o călătorie implică foarte multe resurse. „Reţin un loc sau un moment din articole, din filme, din documentare, pe care îl adaug apoi la un wishlist care tot creşte - ăsta-i punctul de plecare.“
O menţiune într-un episod din Parts Unknown al lui Bourdain a adus-o anul trecut în José Ignacio, un orăşel de coastă din Uruguay, cu o concentraţie foarte mare de galerii de artă, un skyspace al lui James Turrell (artist american), o librărie dintr-o pădure şi Parador La Huella - genul ăla de restaurant perfect pe plajă, unde mănânci cu picioarele în nisip şi la care te gândeşti mult timp după.
„O serie The Guardian pe care o recomand - Europe’s hidden coasts - m-a inspirat să explorez Costa da Prata, în Portugalia, Peloponezul şi Côte d’Argent, Franţa.“
A mers pentru prima dată în Hong Kong acum 10 ani pentru oraşul din filmele lui Wong Kar-wai.
„Am revizitat Veneţia în decembrie ca să o văd (mai) pustie şi învelită în ceaţă după ce am citit un articol scris de Rachel Donadio, un corespondent cultural pentru New York Times, şi am făcut o croazieră pe un mic vas de lemn în Halong Bay cu gândul la Indochine, un film cu Catherine Deneuve din anii ‘90.“
Istoria culinară a unui loc este un element care poate înclina balanţa în favoarea unei destinaţii.
„Mă interesează fine diningul ca expresie elevată a unei gastronomii şi merg în locuri greu accesibile pentru acest tip de experienţe – unul din favoritele mele a fost Mil Centro, restaurantul lui Virgilio Martinez amplasat simbolic lângă Moray – un laborator terasat unde incaşii experimentau cu soiuri de cartofi. Mil oferă o imersiune completă în esenţa locului – înainte să mănânci întâlneşti fermieri, botanişti, artizani, şi înţelegi astfel mult mai bine viziunea lui Martinez, cunoscut pentru meniuri elaborate în jurul ingredientelor pe care le oferă diferitele altitudini, care în Peru merg de la nivelul mării la plus 3.500 de metri.“
Dincolo de experienţele de fine dining, Monica Botez iubeşte bucătăriile locale accesibile.
„Partea bună când ai o pasiune e că te duce în locuri care sunt de negăsit altfel în listele turistice. Mi-am depăşit deseori limitele de confort urmărind o piaţă, o bodegă de la periferie specializată într-un anume fel de mâncare şi ştiu că
mi-am făcut bine temele când sunt singura nelocalnică dintr-un restaurant. Una dintre cele mai generoase regiuni descoperite astfel a fost Oaxaca, o bucătărie regională veche şi rafinată, locul de origine pentru mole negro, unul din cele mai complexe sosuri, care are 30 de ingrediente şi implică multiple tehnici.“
Partea culinară este asezonată cu accesarea experienţelor culturale - arhitectură, design, arte vizuale. „Un loc suprarealist, meditativ, cum numai japonezii pot şi ştiu să facă sunt cele trei insule Naoshima, Teshima, Inujim din Marea Seto. Muzee de Tadao Ando, instalaţii în aer liber - dovlecii lui Yayoi Kusama şi sculpturile colorate ale lui Niki de Saint Phalle, printre păduri, temple vechi şi comunităţi de pescari, cu păsări zburând amplu deasupra.“
Modul de lucru, remote în ultimii ani, i-a permis să călătorească mult, iar linia dintre muncă şi vacanţă a devenit extrem de fluidă. „Asta vine cu multe avantaje, dar e probabil şi cauza pentru care nu prea pot să trăiesc analog, să mă rup de tehnologie mai mult de o zi, două. Sunt şi excepţii, mai ales când locul o impune, mi-am terminat anul într-un safari kenyan de o săptămână, unde aveam semnal doar în anumite locuri şi doar seara. Am supravieţuit bine, deci se poate.“
Dar cel mai important este că toate aceste călătorii nu sunt făcute cu scopul de a bifa locuri, nu există o listă de 50 de destinaţii de atins până la o anumită vârstă. Există curiozitatea şi locuri în care ar reveni oricând, indiferent de promisiunea unor descoperiri potenţiale.
„Explorez locuri noi în fiecare an, dar nu sunt genul care să vrea să meargă/bifeze absolut toate ţările din lumea asta. Tokio e un all-time favorite. Am fost de mai multe ori şi am petrecut semnificativ timp acolo, dar tot m-aş urca în avion oricând pentru oraşul ăsta - arhitectură şi mâncare, street style şi baruri, atmosferă, obsesia lor de perfecţiune în orice care îţi oferă ca vizitator experienţe fantastice. Altfel, mă simt ca acasă în Istanbul şi Paris, unde merg anual, şi Berlin, unde am lucrat şi trăit câţiva ani.“
Iar conexiunea cu locurile se menţine prin obiectele cu care Monica Botez se întoarce din călătoriile sale.
„Îmi prelungesc conexiunea cu un loc (şi cu un anumit moment) prin lucrurile frumoase şi/sau funcţionale pe care le aduc de acolo şi le folosesc câteodată zilnic. Ceramică Bordallo Pinheiro din Portugalia, ceainice Yishing din China care în timp se impregnează cu aroma ceaiului favorit, fructiere din bazarul din Istanbul, obiecte pentru bucătărie de la Kama-Asa, un magazin japonez înfiinţat în 1908 de unde îmi iau cuţite şi nişte cleşti extrem de fini şi de eficienţi, ingrediente cu care continui să experimentez acasă reţetele descoperite şi haine - de la designeri sau artizani locali - Carolita Home în Argentina, Maria Ospina în Oaxaca, Indigo Store din Hanoi, în faţa Templului Literaturii din Hanoi de unde într-o zi ploioasă acum 10 ani mi-am luat nişte tunici pe care încă le mai port.“
Iar dincolo de amintiri şi obiecte care stimulează aceste reveniri, Monica Botez mai adună ceva din toate locurile care ajung să-i fie gazdă.
„Oamenii care călătoresc mult au o percepţie optimistă despre umanitate şi înţeleg de ce - experimentezi multă empatie, solidaritate, generozitate pură astfel - în gesturi mici şi calde, fără mize, fără agendă - dincolo de descoperiri şi amintiri asta îmi place cel mai mult.“
