Cine mă cunoaşte ştie că pentru mine nu există niciun loc pe lume precum Africa subsahariană. Mi s-a lipit invariabil de suflet şi acolo a rămas. Dincolo de natură, cultură sau arhitectură, motivul pentru care revin şi revin sunt animalele. Aceleaşi şi mereu altele. Niciodată nu ştii ce sau cât vei vedea, în ce măsură spectacolul va fi dramatic sau, poate, comic. Dar safariul este elementul central al Africii de Est sau de Sud. Ce se întâmplă în Vest? Ei bine, aici eu am descoperit o altă Africă
În decembrie 2025 am aterizat în Capul Verde. Teoretic, a fost o primă incursiune în Africa de Vest. Practic însă, aceste insule aruncate de zei dincolo de continent, insule care trăiesc din turism şi din pescuit, amintesc oarecum de Europa, de Insulele Canare ori de Madeira. Aşadar, o vizită aici nu îţi poate oferi cu adevărat „gustul“ cu care neşlefuita Africă de Vest este asociată.
A urmat însă, câteva luni mai târziu, o a doua incursiune. De această dată am păşit pe continent - întâi în Senegal, iar apoi în The Gambia (da, da, cu The în faţă). Mi-e greu să definesc în doar câteva cuvinte experienţa. Poate copleşitoare?! Iar asta în condiţiile în care sunt cel mai „uşor“ de parcurs ţări din zonă atât din punctul de vedere al siguranţei, cât şi al nivelului de dezvoltare.
Chiar şi aşa, drumurile lungi şi dese, munţii de gunoaie, verificările multiple de pe parcursul călătoriei (în The Gambia) au făcut ca zilele să pară mai multe decât au fost. La finalul vacanţei am spus că am nevoie de ceva mai mult timp până să revin în zonă. Acum însă văd lucrurile cu alţi ochi. E foarte multă culoare în Africa de Vest. Şi foarte multă cultură. Şi muzică. Şi haos. Dar din „ăla bun“.
Să încep totuşi cu începutul. În Senegal am aterizat seara. Dar cum aeroportul e situat la mai bine de o oră de Dakar, în momentul în care am ajuns la hotel era deja noapte.
Abia dimineaţa aveam să păşesc pe plaja Petit Ngor unde, încă de la primele ore, m-am întâlnit cu zeci de oameni de toate vârstele veniţi să facă sport. Pe parcursul următoarelor zile aveam să descopăr că în Senegal toată lumea practică sport – de orice fel, dar sport să fie.
Dincolo de sportivii amatori, pe aceeaşi plajă îşi mai făceau veacul şi câţiva vulturi care căutau de-ale gurii. Casele colorate şi de-senele murale din apropiere completau peisajul.
Nu am stat suficient timp nici cât să mă alătur vreunui grup de atleţi, nici cât să descopăr mai multe din ce are zona de oferit pentru că a trebuit să pornesc spre nord, cu destinaţia finală Saint Louis. Până acolo însă am oprit şi la celebrul lac roz (Lac Rose sau Retba) din Senegal, care era mai degrabă un oranj murdar când am ajuns eu. Sigur, din anumite unghiuri şi cu ceva imaginaţie, culoarea se schimba. Totuşi, am avut noroc să-l vizităm în perioada potrivită (sezonul secetos), când algele responsabile pentru variile tonuri de roz erau la treabă. Altfel, poţi avea surpriza să găseşti un lac oarecare, pe care să-l imaginezi cu ochii minţii, ajutat de poveştile localnicilor care te plimbă cu barca pe el.
Tot de aici poţi închiria ATV-uri pentru a străbate câţiva kilometri de plajă oceanică, cu dune modelate de apă şi de vânt şi cu un nisip alb-gălbui extrem de fin. Singurul lucru care umbreşte frumuseţea peisajului îl reprezintă gunoiul care, din păcate, e peste tot. Pe plaje însă e cu atât mai evident.
Unii dintre senegalezi – mai ales cei tineri cu care am discutat – realizează amploarea fenomenului şi consideră că ar fi nevoie de ceva iniţiative din partea statului. Cei mai în vârstă spun că gunoiul este de fapt un produs din import, venit dinspre alte destinaţii precum Europa, America ori Asia, o problemă care acum ceva decenii nu exista. Realitatea actuală e însă că sunt efectiv munţi de plastic peste tot, iar viteza cu care aceştia se înalţă o depăşeşte cu mult pe cea din Himalaya.
Poate cea mai dramatică privelişte pentru mine a fost în Saint Louis, pe plaja din Guet N’Dar. Oraşul colonial, cândva capitala Senegalului şi a Africii de Vest colonizate de Franţa, este astăzi o urbe care mai păstrează doar pe alocuri urmele vremurilor de altădată. Ele sunt vizibile exclusiv în centrul istoric, unde câteva clădiri coloniale au fost renovate, în timp ce altele poartă pecetea timpului. Totuşi, e nevoie de doar o plimbare pe străduţe pentru ca „inima“ Saint Louis-ului să te cucerească definitiv. Poţi descoperi zona la pas, dar şi într-o plimbare cu trăsura care te duce apoi până peste pod, în satul pescăresc Guet N’Dar. Nu e necesar să îţi spună cineva că ai trecut graniţa între cele două „cartiere“. O vezi şi o simţi imediat. Sunt două lumi. Una cochetă, chiar dacă îmbătrânită, o alta care, deşi tânără, poartă povara sărăciei. Casele pare că stau să cadă, fiind ridicate ca nişte construcţii din lego, gata a fi extinse pentru a găzdui familii din ce în ce mai numeroase. Pescarii care locuiesc aici au până la patru neveste, iar fiecare ajunge să aibă chiar şi şapte-opt copii. Pe mulţi îi vezi pe străzile de lângă casă. Par „câtă frunză şi iarbă“. Şi mulţi dintre ei încep să muncească încă din fragedă pruncie, pe bărcile de pescuit din lemn, pictate în fel şi chip, bărci care pleacă pe mare şi se mai întorc abia două săptămâni după, cu o captură abia aşteptată de femeile de pe plaja plină ochi de gunoaie, care se ocupă să o descarce şi să o vândă.
Aşa e peste tot. De altfel, pescuitul e activitatea de bază în Senegal. Când mergi cu barca prin Delta Sine Saloum, la ora potrivită (de regulă dimineaţa sau la amiază), satul Djiffer te întâmpină cu zeci de bărci uriaşe şi sute de pescari care muncesc de zor pentru a descărca cea mai recentă captură. Iar în jurul lor roiesc alte sute de oameni care ajută.
Delta Sine Saloum – aflată la vărsarea râului Saloum în Oceanul Atlantic – e una dintre cele mai spectaculoase destinaţii din această ţară. Zeci dacă nu sute de tipuri de păsări – printre care şi pelicani, egrete, pescăruşi sau stârci – populează acest spaţiu ce măsoară 1.800 de kilometri pătraţi. Poţi petrece mai multe zile aici fără să te plictiseşti. Cu micuţa barcă tradiţională (pirogue) printre mangrove, la pas pe insulele din scoici, cu căruţa prin satele din zonă, ai ce face. Ba chiar ai senzaţia că nu îţi ajunge timpul pentru a vizita tot.
Cam ca în Delta Dunării.
Deşi este, cel mai probabil, cea mai spectaculoasă destinaţie din Senegal, nu este şi cea mai populară. Nimic nu se compară cu celebrul Dakar, un oraş vibrant, care se întinde cât vezi cu ochii. Capitala Senegalului este unul dintre oraşele cele mai cunoscute din Africa. Şi nu degeaba.
Eu, personal, l-am asociat mereu cu Raliul Dakar care, pe de-o parte, se încheia la Lac Rose, la câteva zeci de kilometri de capitală, iar pe de alta nu se mai desfăşoară în Africa de mai bine de 15 ani din raţiuni de securitate.
Chiar şi aşa, fără raliu, Dakarul îţi ia cu asalt toate simţurile. Ai lucruri de vizitat, cu siguranţă, de la moschei colorate la cel mai înalt monument din Africa (African Renaissance Monument). Dar, în realitate, farmecul metropolei vine din modul în care te face să te simţi – sigur şi parte din acest tot.
Iar la doar câteva zeci de minute cu feribotul se găseşte insula Goree, un avanpost al comerţului cu sclavi din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. Dincolo de importanţa sa istorică, micuţa insulă, pe care o poţi străbate la pas (nu există altă variantă) în câteva ore, este superb colorată, cu clădiri coloniale ce îţi dau impresia că eşti mai degrabă undeva în Cuba şi nu în vestul Africii. Acelaşi sentiment îl ai şi în Saint Louis.
Încărcată de energia Dakar-ului, dar şi cumva împovărată de istoria insulei Goree, am ales ca următoarea oprire să fie în Saly, o destinaţie clasică pentru cei care vin în Senegal pentru soare şi mare. Apa e turcoaz, străzile sunt flancate de bougainvillea, iar pe plajă companion îţi poate fi nu neapărat un turist, ci o vacă „cu cocoasă“, tipică locului.
În apropiere de Saly sunt multe lucruri de făcut. Eu am ales să petrec ultima zi în Laguna Somone, la recomandarea gazdei noastre. Şi mă bucur că am făcut-o pentru că am realizat o (nouă) plimbare cu barca printre mangrove, am admirat copiii care învăţau să facă surf, dar şi pescarii care sperau la masa de seară. Asta printre fel şi fel de păsări şi sute de localnici veniţi să se bucure de weekend.
Senegal este o destinaţie completă şi complexă, cu multe de oferit. Este totodată o ţară întinsă, care îmbrăţisează complet micuţul stat The Gambia. Unii spun că Senegal ar fi gura, iar The Gambia ar fi limba.
Dar chiar dacă e aşa, vorbim de două ţări diferite. Poate nu simţi asta imediat ce ai trecut graniţa terestru, însă în mod cert o simţi apoi. De la numărul de controale de pe soşea la numărul de persoane care încearcă să îţi vândă ceva ori, pur şi simplu, să îţi ceară bani degeaba.
Cei mai mulţi asociază The Gambia cu plajele nesfârşite care mie mi-au amintit cumva de cele din Sri Lanka, flancate de palmieri semeţi de-o parte şi de ocean de cealaltă. Dar dincolo de ele, la multe ore distanţă (mult mai multe decât susţine Google Maps), ajungi în parcul naţional River Gambia National Park. Şi eşti într-un cu totul alt univers aici, unul populat de cimpanzei, hipopotami, maimuţe şi păsări fel de fel. Călătoria e lungă, iar opţiunile de cazare la destinaţie sunt limitate şi deloc încântătoare. Dar spectacolul naturii e absolut impresionant.
Cimpanzeii au dispărut din sălbăticie în The Gambia undeva la începutul secolului al XX-lea, însă datorită proiectului Chimpanzee Rahabilitation Project lansat în 1979, au fost reintroduşi în habitatul lor natural. Iar astăzi sunt peste 100.
Fără această oprire, The Gambia nu ar fi fost decât o continuare a sejurului la plaja din Senegal. În felul acesta însă, şi-a conturat propria identitate. Şi a meritat tot efortul, chiar şi cele opt ore pe care am fost nevoită să le petrec în coada de maşini, aşteptând îmbarcarea pe feribotul intern, care să mă ducă din Banjul de partea cealaltă a râului Gambia. De ce opt ore? Pentru că muncitorii din port au refuzat continuu să ne îmbarce pentru că noi, la rândul nostru, am refuzat să plătim ceea ce poartă numele de cod „taxa VIP“.
În felul acesta însă am putut nu doar să îmi testez răbdarea, ci să şi admir localnicii, mai ales femeile care purtau pe ele toate culorile curcubeului, iar pe cap bagaje care mai de care mai grele – de la geamantane la saci sau găleţi. Doar copii nu îi purtau astfel, ci la spate.
Aşa cum spuneam iniţial, Africa de Vest a fost pentru mine un asalt asupra simţurilor, dar dacă imediat după am simţit nevoia de o pauză, acum simt că m-aş putea întoarce în zonă. Chiar şi mâine.
