Clara Schumann a fost una dintre cele mai importante pianiste din epoca romantică, tatăl său, Friedriech Wieck, fiind cel care avea să-i spună lui Robert Schumann că va deveni unul dintre pianiştii colosali ai lumii. Ceea ce nu ştia Friedrich, profesorul lui Robert, era că la 18 ani fiica lui se va mărita cu elevul îndrăgit, chiar împotriva voinţei sale. La un moment dat, în scenă apare Johannes Brahms, pianist şi el, despre care se spune că a legat o poveste de dragoste cu Clara după sfârşitul tragic al lui Robert Schumann, survenit unei tentative de suicid şi internării într-un azil de boli mintale. Vă imaginaţi această poveste pe muzică în Muzeul de Artă din Bucureşti? Este dincolo de cuvinte.
Anul acesta, pentru cea de-a 11- a ediţie a Festivalului de muzică de cameră SoNoRo tema aleasă a fost La muse et le poète (Muza şi poetul - n. red.), tot repertoriul evenimentului care s-a desfăşurat în Bucureşti şi în mai multe oraşe din ţară în perioada 28.10-14.11 fiind construit în jurul marilor poveşti din muzică.
„Fiecare compozitor are o muză, fiecare compozitor este o muză“, spune simplu violistul Răzvan Popovici, directorul executiv al SoNoRo, cel care alături de pianista Diana Ketler, din Riga, a avut curajul de a demara acest proiect muzical în urmă cu 11 ani.
Răzvan Popovici vorbea ţinând un pahar de vin în mână, râzând alături de artiştii veniţi la Bucureşti pentru SoNoRo. În fiecare zi era concert, dar în fiecare seară era o petrecere.
Oameni care au învăţat să muncească arcuşul unei viori veneau din părinţi care munceau pământul, profesionişti care au înţeles să devină profesori pentru a cultiva noi generaţii de pasionaţi stăteau în fiecare seară la un pahar după ore de repetiţii şi de concerte ca o familie. De aici vine frumuseţea muzicii de cameră faţă de complexitatea marilor orchestre. Nicio familie nu este atât de numeroasă.
„Tatăl meu asculta mult jazz, aşă că iniţial m-am gândit să mă fac saxofonist, dar eram atât de mic încât nu puteam să ţin instrumentul în mână. Aşa m-am apucat de clarinet pentru că tatălui îi plăcea şi muzica clasică“, spune germanul Thorsten Johanns, un alt participant la relaxanta petrecere de după concert.
Fiecare are o poveste şi la fel este şi cazul Mihaelei Martin, 57 de ani, violonista care de la 5 ani cântă, determinarea ei transformând-o într-unul dintre cei mai respectaţi artişti ai lumii.
Mihaela Martin nu mai stă în România, dar revine cu plăcere aici. Nu ar reveni niciodată de tot. Alte poveşti.
„Tata era violonist, aşa că a fost o decizie firească. Îmi plăcea, am crescut cu acest lucru. Asta a fost la începutul relaţiei, dar apoi evoluţia a fost firească“, spune grăbită Mihaela Martin. Era între repetiţii şi o întâlnire cu soţul ei, aşa că nu avea prea mult timp de pierdut. „Cred că primul impact a fost la nivel subconştient. La cinci ani nu ştii nimic, dar reacţionezi la emoţii.“
Munca începută alături de tatăl ei a fost rafinată de profesorul Ştefan Gheorghiu, cel care la rândul său fusese elevul lui George Enescu. Acum şi Mihaela Martin este profesoară, dar pentru arcuşurile din Germania.
„Mă întristează faptul că sistemul educaţional din România nu este la fel de bun ca înainte. Învătământul muzical este la pământ. Nu se poate spune că în anii ’80 erau mai multe talente în România, dar erau şcoli care puneau în valoare acele talente.“ Cariera Mihaelei Martin s-a consolidat prin participarea la multe concursuri, prin victorii, dar şi prin plecarea în 1986 din România. Cale de întoarcere nu a mai fost.
„În 1986 am plecat din ţară pentru că la acel moment cultura nu avea un viitor. Trăiesc de 30 de ani în Germania. Mă simt foarte apropiată de publicul din România, dar viaţa mea nu este aici. Cât am stat însă în România nu am participat la concerte de muzică de cameră. Nu exista acest gen la noi din păcate, deşi aici găseşti cea mai mare bogăţie de repertoriu. Îmi plac însă şi marile orchestre. Îmi place muzica.“
Călătoreşte mult cu vioara sa, vioară pe care o are de 22 de ani şi care a fost construită în 1748 de Giambattista Guadagnini, cel care este considerat al treilea cel mai bun lutier din lume după Antonio Stradivari şi Giuseppe Guarnieri. Câte poveşti o fi auzit acea vioară care a ajuns în locuri obişnuite cu muzica clasică, dar şi în locuri care abia încep să priceapă glasul arcuşului?
„Eram de exemplu în Tokio unde am interperetat Integrala Cvartetelor de Beethoven, o colecţie complet neasiatică. Organizatorii pur şi simplu s-ar ridica de pe scaune.“
Din 1992, Mihaela Martin începe să predea la Köln, meseria de profesor venind ca o ramificaţie naturală a carierei sale.
„La origine rămâne mereu muzica. Trebuie să ai norocul de a fi un bun psiholog pentru că sunt multe personalităţi diferite, să-ţi dai seama cum poţi planifica fiecare carieră în parte în funcţie de fiecare student. Ceea ce este mai important este să fie oameni inteligenţi. Este un lucru mai important decât un talent orbitor. Fără cap nu ajungi nicăieri.“
La cinci ani, Mihaela Martin mai făcea un lucru, dincolo de a cânta la vioară alături de tatăl său.
„Citesc foarte mult. Mi-a plăcut mereu acest lucru. Orice. Romane, thriller, cărţi filosofice. Mă pasionează arta scrisului şi arta muzicală. Deja la 4 ani citeam. Cred că este o legătură foarte strânsă între muzică şi lectură. Pasiunea pentru citit mi-a ajutat imaginaţia şi cred că este o relaţie foarte puternică între cele două pentru că la final şi în muzică noi spunem poveşti care mai departe trebuie înţelese şi de muzicieni şi de ceilalţi.“
În perioada SoNoRo sălile au fost aproape pline, fie că a fost vorba de Ateneul Român, de sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă sau chiar de librăria Cărtureşti Carusel (ce loc mai potrivit pentru basme?), dovedind că poveştile bune prind oricând şi oricum. Oriunde.
Vorbele sunt viori.
