Style

Magicianul cu acul şi cu aţa sau care este povestea croitorului de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România

19 ian 2016 5583 afişări de Roxana Petrescu
Din aceeaşi categorie

Nu mai văzusem de mult pe cineva atât de bine îmbrăcat. Lua măsuri pentru un client, iar un tânăr se agita în jurul său pentru a nota tot ce spunea. Vorbea în centimetri. Măsura din ochi. Domnul Vasile Miu, căci despre el este vorba, este unul dintre oamenii de la care a pornit revoluţia costumelor made to measure în România. Timp de 60 de ani, domnul Vasile Miu a îmbrăcat legiuni de actori din studiourile Buftea, a lucrat cu toate casele româneşti care au înţeles importanţa meseriei bine făcute, iar acum din mâinile lui ies anual 2.000 de costume croite la milimetru pentru Tudor. Personal Tailor. În ciuda miilor de tăieturi perfecte, sunt câteva lucruri care totuşi încruntă fruntea croitorului.

„Când era cea mai mare nevoie de el, atunci l-am cunoscut“, spune Marius Dan, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, companie specializată în costume bărbăteşti la comandă.

După ce termină de luat măsurătorile pentru noul client care venise în magazinul Tudor din incinta hotelului de cinci stele Hilton din Bucureşti, domnul Miu comandă relaxat un pahar de tărie şi începe să-şi ţeasă povestea.

„Am început să cos de la 13 ani. Era o iarnă grea. Casa era plină de zăpadă. Nu exista nici măcar un radio. Eu sunt din Argeş. Pe atunci, făceai patru clase, iar apoi mergeai să înveţi o meserie. Am ajuns croitor la un atelier din Bucureşti. Am făcut trei ani de ucenicie şi apoi patru ani de practică. Cât învaţă un doctor. Oricum pentru a face croitorie bună trebuie să ştii puţină anatomie.“

Unul dintre cei mai importanţi paşi din cariera sa a fos angajarea la studiourile Buftea, în 1968, acestea fiind singurele studiouri cinematografice din România, casa a mai bine de 500 de filme de lung metraj. A început de jos, dar a simţit că este o lume cu care putea să crească.

„Când merg la peşte şi nu am cravata cu mine, tot pun mâna la gât, să-mi verific nodul. Îmi lipseşte ceva. De când am început să lucrez în Buftea, de atunci m-am obişnuit cu ea. Era altă lume acolo. Era Tamara (Buciuceanu - n.red.), erau toţi, tot felul de lume bună. De atunci nu am mai ieşit din costum. Toată lumea se minuna de mine. Parcă eram venit din altă lume şi când mă gâdesc că la început doar spălam cârpele de călcat.“

După angajarea la studiouri, omul care l-a adus acolo se pensionează, iar Vasile Miu îi ia locul.

„M-am ocupat de costumele pentru această lume până în 1992-1993. Am lucrat la multe filme. Şi acum mă mai văd cu Papaiani (Sebastian - n.red.), mă salut cu Albulescu (Mircea - n.red.).“

Colaborează apoi cu Doina Levintza, unul dintre cei mai cunoscuţi designeri vestimentari din România, pentru costumele utilizate în piesele jucate pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, iar apoi începe să lucreze pentru primele iniţiative româneşti din domeniul costumelor făcute pe comandă la nivel profesionist cum ar fi Bigotti sau Zenonni. Când a primit telefonul de la Tudor. Personal Tailor era însă liber-profesionist, după cum spune chiar el.

„Plecarea de la companiile cu care am colaborat a fost ca într-un mariaj. Nu te mai potriveşti, divorţezi. Cert este că noi doi ne-am completat bine. Am văzut că este aşa de tânăr... La puţini tineri vezi astfel de determinare“, spune uitându-se la Marius Radu, unul dintre proprietarii Tudor. Personal Tailor, business fondat în 2010, inspirat din conceptul britanic de croitorie privată.

„El a creat o piaţă care acum se numeşte croitorie pe măsură, made to measure. El a standardizat-o la noi în ţară“, completează Marius Radu. 

Vasile Miu spune că încet, încet bărbaţii din România au înţeles importanţa unui costum bine făcut, dar că pentru doamne acest concept este abia la început, unul dintre factori fiind chiar lipsa răbdării.

„În cazul femeilor se remarcă o obişnuinţă de consum repetitivă. Nicio femeie nu stă mai multe săptămâni după o geacă.“

Nu totul se mai face manual. Există un sistem, sunt anumite tipare care pot fi modificate prin intermediul unui soft în funcţie de mărimile exacte ale fiecărui client.

„Fără aceste  softuri nu ai cum să ajungi să faci 2.000 de costume pe an. În medie, pentru realizarea unui constum este necesară o săptămână.“

Ţesăturile sunt aduse din Anglia sau din Italia, pentru că „noi am pus Carpatex sau Dorobanţu (vechile fabrici de textile din Ploieşti, respectiv Braşov, renumite pentru stofele de lână - n.red.) pe butuci.“

Se opreşte un pic. „Îmi amintesc că-mi veneau clienţii şi-mi spuneau, nea Miule, am adus stofă de la Londra să-mi faci costum. Veneau pachetele cu totul în ele, cu aţa la culoare, cu nasturii, cu creta, cu şireturile pentru pantofi, dar pe marginea ţesăturii scria că stofa a fost făcută la fabrica Dorobanţu. Cum, domne, să mă duc la Londra ca să mă întorc cu o ţesătură făcută aici? Dar aşa era.“

Dar nu doar ţesăturile au dispărut, ci şi croitorii, şi cu ei o lume întreagă.

„Toate, Şelari, Lipscaniul erau numai magazine pentru meseriaşi. Acum sunt cârciumi. Toţi erau evrei atunci, dar prin anii 60 au dispărut de tot. Acum dacă mă duc într-un magazin de ţesături şi-i spun vânzătorului că vreau şi eu doi metri de serj (material din mătase amestecat cu bumbac folosit pentru căptuşirea hainelor - n.,red.), nici nu ştie ce este. Acum îi spune căptuşeală de haine.“

Asta este însă doar una dintre provocările vremurilor de azi. Croitoria adevărată este o meserie foarte complicată pentru că are misiunea de a-l face pe om să arate bine, indeferent de cum arată el cu adevărat. Aici stă esenţa harului şi motivul pentru care meseriaşii adevăraţi sunt atât de căutaţi. 

„Am avut clienţi cu un anumit handicap şi am reuşit să-i îmbrac, să arate normal. Am avut un caz în care nevasta respectivului client pur şi simplu a început să plângă. Mi-a strâns mâinile şi mi-a zis: Arată bine. Avea lacrimi în ochi.“

Dar cum frumuseţea este neîndurător de subiectivă, mai există şi alte categorii de clienţi.

„Cel mai dificil client este cel pe care îl îmbracă soţia pentru că nu pe el trebuie să-l mulţumeşti, ci pe ea. Asta este. Suntem matriarhali. Suntem îmbrăcaţi de femei. Am avut un caz în care el a fost foarte mulţumit, apoi a chemat-o pe ea. Şi nevasta a început, dar de ce face cuta aia, dar ce e aia? Dacă era după mine, luam costumul şi-l tăiam în trei. Nu suport aceste lucruri.“

Această furie vine tot din anii pe care Vasile Miu i-a petrecut învăţând meseria de croitor. Tocmai aceşti ani îl fac să accepte cu greu criticile din partea unor persoane care poate nu au ţinut niciodată un ac cu aţă în mână. 

„Eu am învăţat să cos cu acul trei luni de zile într-un petec fără aţă. Treceam cu acul prin acea bucată de material doar ca să-mi formez mâna, ca să prind mişcarea. Apoi am mai stat trei luni cu aţa fără nod. Am văzut cursuri de trei luni, aici, pe strada Ştirbei. Cum să faci măi un croitor în trei luni când eu am studiat cât un doctor? Aste este problema. De când am ajuns să le facem pe toate, am căpătat şi impresia că le ştim pe toate. Asta înseamnă distrugerea unei meserii. Toată lumea face de toate, dar la final nimeni nu ştie nimic.“