O mică biserică din comuna Şura Mare a pavat parcursul artistic al Teodorei Axente, mai puţin cunoscută în România, dar ale cărei lucrări au traversat oceane şi au făcut înconjurul lumii. Ea îşi defineşte arta ca „pictură figurativă ce doreşte să observe latura interioară a omului tuturor timpurilor, dar şi evoluţia interioară a individului în societatea contemporană“. Religia, alături de spiritualitate, îşi găseşte loc în centrul creaţiilor sale, iar artista vede în simbolurile religioase un izvor nesecat de inspiraţie.
Relaţia omului cu sacrul este, de multe ori, greu de pus în cuvinte, fiind ca un univers propriu, construit de fiecare dintre noi, un univers în care evadăm în căutarea liniştii interioare, dar şi a inspiraţiei când vine vorba de bine şi frumos. De altfel, legătura dintre spiritualitate şi imaginaţie este una de contopire, spune Teodora Axente, o artistă care şi-a găsit inspiraţia pentru pictură în duminicile petrecute la biserica din satul său natal. În felul acesta, sacrul s-a transpus şi se transpune în profan, cu scopul de a traduce într-o formă concretă relaţia omului - şi a ei - cu spiritualitatea.
„Spiritualul şi imaginarul nu se resping, ci, în cazul meu, fuzionează. Spiritualul este scânteia divină, revelaţia, în timp ce imaginarul reprezintă gestul eliberator“, explică artista.
A crescut în satul bunicilor, în comuna Şura Mare, un loc tare drag ei. De altfel, amintirile i-au fost mai târziu punct de pornire pentru operele proprii. Ritualul de duminică, cu mersul la biserică, şi-a pus amprenta asupra carierei sale artistice. Însă nu doar ritualul, ci şi arta bisericească s-a dovedit ulterior a fi o importantă sursă de inspiraţie.
Analiza adesea, în timpul slujbelor, picturile şi figurile alungite ale sfinţilor care „erau mai degrabă învăluiţi în fumul de lumânare şi care pluteau parcă aievea pe pereţii lăcaşului“. Fumul de la tămâie, cântecul de la strană, glasul părintelui, figurile oamenilor, toate creau pentru Teodora un ritual fascinant, spune ea, atât de viu încă şi astăzi în memorie. Însă o pictură i-a atras mereu atenţia mai mult decât altele.
„Mă întorceam de fiecare dată cu privirea către o pictură foarte puternică şi înfricoşătoare pentru mine la acea vreme, şi anume Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul pe tipsie. Scena se afla pe peretele navei centrale din partea stângă a bisericii.“ Se spune că memoriile din copilărie sunt cele mai puternice şi ele definesc cel mai bine adultul de mai târziu. „Eu cred că, pentru mine, acea vreme a copilăriei a fost un timp în care am cules, am analizat şi am întipărit imagini, stări şi sentimente dintre cele mai autentice. A fost un proces, zic eu, inconştient, pur şi simplu natural.“
Şi alte picturi bisericeşti i s-au întipărit de atunci în minte şi au urmat-o în parcursul său artistic, şi nu doar – icoana Mântuitorului Iisus Hristos, o icoană a Maicii Domnului, Buna Vestire şi Sfântul Nicoale.
A început să deseneze încă de la 5-6 ani. Umplea toate foile albe pe care le prindea în mână, îşi aduce ea aminte. Deşi făcea acest lucru aproape inconştient, îi crea bucurie.
„La vârsta de şapte ani, am participat la un concurs de pictură organizat în Piaţa Mare din Sibiu, chiar de sărbătoarea Crăciunului. Atunci a fost primul meu premiu I şi prima confirmare că trebuie să merg pe acest drum al artei.“
A urmat ulterior şcoala generală, şi aici a avut încurajarea profesoarei ei de pictură de la acea vreme, doamna Santos, care mereu îi spunea că ea trebuie să urmeze un liceu de artă şi că trebuie să continue cu pictura.
Primele sale lucrări de inspiraţie religioasă au fost o serie de icoane pictate pe sticlă. La zece ani, a făcut câteva cursuri care au ajutat-o să experimenteze şi alte tehnici. A descoperit astfel tehnica picturii pe sticlă, ce a apropiat-o şi mai mult de tematica religioasă.
„Un desen simplificat, mai degrabă un contur creat din tuş negru şi, mai apoi, umplut de culoare de apă sau culoare de ulei - această pictură care pare la o primă vedere naivă şi atât de simplă reuşeşte să sintetizeze şi să împletească atât de frumos simbolistica artei populare şi pe cea a artei religioase. Una dintre aceste icoane pe sticlă, în care am reprezentat-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos în braţe, am donat-o bisericii din satul bunicilor mei.“
Ulterior, Teodora Axente a ajuns să urmeze cursurile Universităţii de Artă şi Design din Cluj, perioadă în care a început să îşi formeze un stil propriu. Prin intermediul facultăţii, a aplicat la un concurs organizat în şapte ţări din estul Europei, având astfel şansa să expună în afara ţării, respectiv în Austria.
În tot parcursul său, inclusiv în ceea ce creează astăzi, religia îşi găseşte în continuare loc în centrul operelor sale, iar ea vede simbolurile religioase drept un izvor nesecat de inspiraţie.
„Subiectele religioase reprezintă pentru mine un exerciţiu de autocunoaştere. Aceste teme îmi dau posibilitatea să îmi transpun propria viziune asupra unor tematici explorate şi recreate inclusiv de artiştii din perioada Renaşterii, din secolele XIV-XVI, care au împletit devotamentul creştin tradiţional cu idealurile umaniste, care puneau omul în centrul universului. Dar mai ales perioada Barocă (1600-1750) a avut ca sursă principală de inspiraţie tematica religioasă“, explică ea.
Stilul său artistic şi-l încadrează în curentul realist, cu influenţe din pictura flamandă. Totuşi, pe alocuri, se mai strecoară şi elemente suprarealiste. Însă, pe scurt, îşi defineşte lucrările ca „pictură figurativă ce doreşte să observe latura interioară a omului tuturor timpurilor, dar şi evoluţia interioară a individului în societatea contemporană.“
Religia nu este totuşi singura sa sursă de inspiraţie, în acest „joc“ intrând şi natura, peisajele, chipurile oamenilor şi, totodată, orice fenomen din jurul său. De altfel, pictura lui Corneliu Brudaşcu a avut şi ea un impact puternic asupra creaţiilor Teodorei Axente.
Arta ei nu se limitează însă doar la pictură, iar procesul artistic s-a extins şi către crearea de haine, genţi şi chiar pantofi, toate acestea fiind o completare şi o dezvoltare a proiectelor proprii din pictură. Însă, toate creaţiile acestea sunt exclusiv dedicate ei, neavând o direcţie comercială. Sunt o prelungire a imaginarului, subliniază Teodora, şi vin dintr-o plăcere de a lucra cu materialele. Practic, ea împleteşte fantezia şi esteticul cu meşteşugul şi tradiţia, transformându-se astfel într-un artist complet. Dar, nici în cazul hainelor inspiraţia religioasă nu dispare.
„Am gândit o haină cu trei mâneci, având ca sursă de inspiraţie icoana Trihirussa. În semn de recunoştinţă pentru minunea săvârşită de Maica Domnului prin icoana sa, Sfântul Ioan Damaschin a lipit pe icoana Maicii Domnului o mână din argint, o jertfă care dă impresia că Maica Domnului are o a treia mână. Eu am realizat o pictură pe lemn în tehnică mixtă, în care am adăugat şi partea de broderie, o mână argintie cusută de mine. Îmbinarea picturii cu obiectul potenţează şi mai mult valoarea operei“, explică ea.
Artista a ajuns să îşi expună lucrările în toată lumea, la New York, Colorado, Londra, Tokio, Siena, Milano, Bolzano, Ortisei, Shenzen, Viena, Moscova, Antwerp, Atena, Paris, Bremen, Regensburg şi lista e lungă.
„Toate expoziţiile la care am participat au fost importante şi mi-au adus o împlinire sufletească mare. Dar dacă aş fi nevoită să numesc câteva, acestea ar fi, în special, cele organizate la invitaţia muzeelor - muzeul Santa Maria della Scala din Siena, Essl Museum din Viena, Muzeul MoCA în Boulder, Colorado, SUA, Muzeul Hugo Voeten din Antwerp, Muzeul de Artă din Cluj şi Frissiras Museum din Atena“, adaugă ea.
Cu toate că picturile sale au bătut toată lumea, ele tot din Cluj pornesc, acolo unde Teodora îşi are atelierul. România încă nu are o piaţă a artei foarte dezvoltată, care să poată absorbi artişti precum Teodora Axente. De altfel, nici nu a avut multe ocazii să expună în ţară, susţinerea mai mare venind de dincolo de graniţă.
Însă, ea face cunoscută România în toată lumea, prin amintirile sale din Şura Mare, acolo unde biserica din sat i-a ghidat primii paşi în parcursul său artistic.
