Conduce Departamentul de fotografie din cadrul The Museum of Modern Art (MoMA) din New York, unul dintre cele mai importante muzee de artă din lume, unde supervizează totul, de la achiziţii la expoziţii, publicaţii şi programe publice. Dincolo de asta, e membru în mai multe jurii internaţionale, scrie pentru publicaţii academice şi critice, predă la Universitatea Yale şi face cercetare. Cine e Roxana Marcoci?
Funcţia oficială a Roxanei Marcoci e Acting Chief Curator and The David Dechman Senior Curator of Photography, Robert B. Menschel Department of Photography, The Museum of Modern Art. Ce înseamnă asta?
„Atunci când eşti curator, nu poţi vorbi de zile «normale». E un job alcătuit dintr-o constelaţie bogată de responsabilităţi.“
Conduce Departamentul de fotografie din cadrul MoMA, unde supervizează totul, de la achiziţii la expoziţii, publicaţii şi programe publice. De asemenea, colaborează cu alte departamente curatoriale pentru a contura naraţiunea mai amplă a muzeului.
The Museum of Modern Art a început să colecţioneze fotografie în 1930. Astăzi, deţine peste 35.000 de lucrări fotografice, ceea ce reprezintă una dintre cele mai importante colecţii de profil din lume.
„Fotografia e un shapeshifter (îşi schimbă forma – trad.): poate fi instrument ştiinţific, document personal, instrument de rezistenţă, bun comercial. Colecţia MoMA reflectă această natură, cuprinzând o gamă largă de imagini – de la dagherotipuri din secolul al XIX-lea la experimente digitale născute în era algoritmică.“
Indiferent dacă abordează subiecte precum supravegherea, criza de mediu, estetica decolonială sau politica feministă, Roxana caută lucrări care rezonează cu prezentul.
„Forums on Contemporary Photography (din cadrul MoMA), pe care l-am cofondat în 2010, oferă un spaţiu în care artiştii, teoreticienii şi curatorii pot naviga deschis prin aceste complexităţi - în conversaţii spontane, riguroase şi nepăsătoare.“
Dincolo de asta, ea e şi membru fondator al mai multor iniţiative instituţionale, de la grupuri globale de cercetare precum C-MAP – un program care încurajează studiul istoriei artei în afara emisferei occidentale – şi până la think-tank-uri de artă contemporană.
Dincolo de MoMA, e membru în mai multe jurii internaţionale, scrie pentru publicaţii academice şi critice, predă la Universitatea Yale şi face cercetare. „Zilele mele sunt foarte diferite. Uneori examinez lucrări individuale, o muncă «granulară». Alteori, regândesc modul în care muzeele modelează peisajul cultural global, aşadar vorbim de o muncă sistemică.“
Sensibilitatea artistică i-a fost cultivată la Teatrul Giuleşti, acolo unde mama ei era actriţă. Teatrul i-a devenit a doua casă. „Acolo am învăţat să văd lumea ca fiind stratificată, performativă, simbolică.“ Tatăl său, arhitect, a adus o altă dimensiune lumii ei. El a venit cu structura, cu înţelegerea spaţiului, şi i-a insuflat respectul pentru formă.
„Această moştenire duală a reprezentat nucleul sensibilităţii şi al deschiderii mele către artă, care mai apoi mi-a deschis porţile în zona curatorială.“
A urmat etapa Paris. „Din refugiat politic a devenit flaneur.“ A ajuns aici în 1977, anul în care se deschidea Centre Pompidou – un spaţiu aparte al postmodernităţii, care i-a arătat că a curatoria nu e doar despre a afişa obiecte într-o galerie, ci e despre a modela cultura însăşi. Mai târziu, în SUA, a studiat istoria artei, teatru şi critică de film şi sociologie, discipline care i-au permis să împletească politica şi estetica într-o practică curatorială ancorată în gândirea critică.
„Când am plecat din România, după ce am absolvit liceul, eram conştientă că e posibil să nu mă mai întorc. La Paris, am fost refugiat politic. La New York, am fost prima generaţie de imigranţi care aveam un scop.“ A putut să îşi aducă şi părinţii în SUA datorită unei politici de reîntregire a familiei, un act legislativ care a demonstrat încă o dată cum politica are capacitatea de a influenţa viaţa personală a oamenilor, spune Roxana Marcoci.
„Până la vârsta de 21 de ani, devenisem conştientă că sentimentul de apartenenţă nu putea fi definit de nişte graniţe. Identitatea mea nu a mai avut rădăcini geografice, ci a fost mai degrabă o problemă de afiliere la anumite idei, la o anumită limbă, la o anumită cultură.“
Această experienţă a învăţat-o şi mai multe despre ce înseamnă strămutarea, rezistenţa şi reinventarea, elemente care continuă să influenţeze modul în care ea interacţioneză cu arta şi cu artiştii.
Încă de la început, parcursul său academic a fost unul interdiscilinar. Această abordare i-a influenţat, de asemenea, viziunea. Primii ei mentori au fost criticul de artă feminist şi activistul Craig Owens – care i-a deschis perspectivele când vine vorba de teoria de gen şi poststructuralism – şi istoricul cultural Maurice Berger – care a ajutat-o să înţeleagă mai bine tot ce ţine de rasă, clasă şi cultură vizuală.
„Fiecare expoziţie e o călătorie intelectuală - de la strategiile de instalare a ei până la publicaţiile aferente, evenimentele publice, proiecţiile de film, spectacolele, campaniile de maketing, signalistica în spaţiul public şi recepţia de către public.“
Această întrepătrundere a elementelor este critică pentru mesajul şi pentru semnificaţia unei expoziţii, explică ea.
Cel mai recent, a curatoriat LaToya Ruby Frazier: Monuments of Solidarity – o expoziţie amplă care a avut lansarea la MoMA în 2024. A fost prima analiză monografică a operei profund poetice şi intens politice a artistei, care a implicat fotografie, video şi instalaţie.
„Expoziţia a fost concepută ca o serie de monumente închinate contribuţiilor unei clase muncitoare multirasiale. A adus în prim-plan rolul critic pe care femeile şi muncitoarele îl joacă în istoria muncii şi a clasei muncitoare.“
Alte expoziţii majore curatoriate de Roxana Marcoci sunt An-My Lê, Between Two Rivers (2023); Wolfgang Tillmans: To look without fear (2022); Louise Lawler: WHY PICTURES NOW (2017); From Bauhaus to Buenos Aires: Grete Stern and Horacio Coppola (2015); Christopher Williams: The Production Line of Happiness (2014); The Shaping of New Visions: Photography, Film, Photobook (2012); The Original Copy: Photography of Sculpture, 1839 to Today (2010).
„Acum, pregătesc intens Lines of Belonging, cea de-a 40-a aniversare a celebrei serii New Photography de la MoMA.“
Din 1985, această serie a prezentat inovaţii în arta contemporană, aducând în prim-plan munca a peste 150 de artişti de la nivel mondial. Împreună cu colegii ei Lucy Gallun, Oluremi C. Onabanjo şi Caitlin Ryan, acum a realizat o constelaţie de 13 artişti şi grupuri care lucrează în unu din patru oraşe - Johannesburg, Kathmandu, Mexico City şi New Orleans. Sunt oraşe care s-au desprins ca centre artistice şi de creativitate mult mai pregnante decât ţările în care se află.
„Mai degrabă decât să oganizăm o expoziţie pe considerente geografie, am decis să ne organizăm în funcţie de profilul artiştilor şi de tematica muncii lor.“ Astfel, a rezultat o expoziţie care împleteşte istorii personale cu istorii sociale, de mediu şi coloniale. „Această direcţie ne-a permis să analizăm modul în care gradele de rudenie şi apartenenţa modelează comunităţile.“
Apreciază artiştii care pun întrebări dificile cu inteligenţă vizuală şi precizie etică. E vorba de cei care te fac să te opreşti. Care te fac să reconsideri ceea ce credeai că ştii. Există o putere nepreţuită inerentă în a privi arta - şi lumea - într-un mod nou.
„Şi acestea sunt calităţi esenţiale pentru un curator - puterea de observaţie, inteligenţa reîncadrării, responsabilitatea reevaluării.“
În ce măsură mai are în continuare legături cu România? „Relaţia mea cu arta românească este una de lungă durată. Am urmărit ce se întâmplă în industria filmului, dar şi în zona de arte vizuale şi performative.“
S-a întors pentru prima dată în România în 1991, pentru a conduce o muncă de cercetare a arhivelor de la Târgu-Jiu ce vizau munca lui Constantin Brâncuşi. A fost subiectul tezei ei de doctorat.
Apoi, ca preşedinte al grupului C-MAP pentru Europa Centrală şi de Est, a scris şi editat, împreună cu Ana Janevschi şi Ksenia Nouril, o carte - Art and Theory of Post-1989 Central and Eastern Europe: An Anthology, publicată de Duke University Press.
„Antologia a făcut o analiză profundă a schimbărilor politice dramatice din perioada 1989-1991, ani cruciali pentru regiune, şi a impactului acestora asupra practicilor artistice, asupra criticii şi a producţiei culturale din ultimii 30 de ani.“
Pe copertă a apărut o reprezentaţie a Alexandrei Pirici (artist şi coregraf român) – Dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem, din 2011. „În legătură cu lansarea cărţii, am invitat-o pe Alexandra să participe la un program public de la MoMA.“
Pe frontispiciul cărţii a fost pusă o imagine a instalaţiei din expoziţia Proiecte 85: Dan Perjovschi. CE S-A ÎNTÂMPLAT CU NOI?, pe care a organizat-o în 2007. „A fost prima expoziţie solo la un muzeu din SUA a lui Dan“. El a realizat o instalaţie în atriumul MoMA - a acoperit integral pereţii cu schiţe, fraze concise şi cu jocuri de cuvinte, elemente care surprindeau realitatea curentă.
„În timpul uneia dintre călătoriile organizate împreună cu C-MAP, am avut de asemenea plăcerea să vizitez studiourile unor artişti legendari precum Geta Brătescu şi Ion Griorescu, ale căror lucrări le-am achiziţionat pentru colecţia MoMA şi pe care le-am şi prezentat în mai multe expoziţii.“
Cel mai recent, în presa locală a apărut informaţia conform căreia Roxana Marcoci a cumpărat pentru MoMA trei lucrări ale artistului român Iosif Kiraly, unul dintre cele mai importante nume autohtone din zona de fotografie.
„Munca sa mi-a atras atenţia pentru prima dată în 1995, când am scris despre subREAL – un grup de artişti fondat în 1990 de Călin Dan şi Dan Mihălţianu (Iosif Király li s-a alăturat un an mai târziu) – pentru catalogul expoziţiei Beyond Belief: Contemporary Art from East Central Europe, editat de Laura J. Hoptman şi publicat de the Museum of Contemporary Art, Chicago.“
Anul trecut, la Paris Photo, a reintrat în contact cu el. „Am descoperit opera lui Iosif la Jecza Gallery, care reprezintă mai mulţi artişti importanţi din România de după 1960 şi până astăzi.“
A cumpărat pentru colecţia MoMA fotocolajele sale deosebite din anii ’80.
Tot la Paris Photo a cunoscut-o pe Aurora Király (soţia lui Iosif), a cărei operă este reprezentată de Galeria Anca Poteraşu.
„M-au impresionat lucrările profund evocatoare ale Aurorei. Seria sa Viewfinders reformulează inteligent sinele atât ca subiect, cât şi ca construct.“ Lucrarea a fost prezentată în cadrul secţiunii speciale Voices a târgului, curatoriată de Sonia Voss. „Am achiziţionat, de asemenea, lucrările Aurorei pentru MoMA. Aceste achiziţii reflectă nu doar o afinitate personală, ci şi o încredere în rezonanţa globală a artei româneşti.“
În era AI şi a social media, ce urmează însă pentru artă şi pentru fotografie?
„AI nu e doar un instrument, e o nouă conştiinţă. Poate căuta în arhive, poate imagina şi simula viitorul, poate halucina şi prezenta istorii alternative.“ AI extinde lumea fotografiei dincolo de ceea ce ochiul poate vedea – merge în tărâmurile inferenţei, predicţiei şi speculaţiei, explică ea. Dar ridică şi întrebări urgente: cine programează privirea? Ale cui poveşti sunt amplificate? Ale cui sunt şterse?
„Sunt mai puţin interesată de AI ca spectacol şi mai mult din punctul de vedere al potenţialului său subversiv. Putem să programăm maşinile să-şi imagineze diferit lucrurile - să demonteze prejudecăţile, să codifice grija, să facă vizibil ceea ce a fost mult timp ascuns? Cred că aici se află viitorul: în utilizarea inteligenţei artificiale nu pentru a reproduce realitatea, ci pentru a o reimagina, etic şi poetic.“
De cealaltă parte, social media este în acelaşi timp o forţă care democratizează şi dezorientează, adaugă curatoarea. Oferă o fragmentare – instantanee – a ecosistemului vizual global. Dar este, totodată, rapidă şi superficială.
„Folosesc aceste plaforme la fel cum cineva foloseşte o busolă pe un teren schimbător – ca o formă de orientare, nu ca o direcţie de mers.“ Când vine vorba de activitatea ei curatorială, cel mai mult investeşte timp în altceva – conversaţii lungi, vizite în studiourile artiştilor, studiul arhivelor, al cărţilor, mese comune şi cercetări colective. Acolo se maturizează ideile, iar curatoriatul devine ceva mai mult decât conţinut - devine cultură.
