Travel

Cum arată una dintre cele mai exotice insule din Europa? E aruncată de zei în mijlocul Oceanului Atlantic, undeva la jumătatea distanţei dintre Bătrânul Continent şi America de Nord, e greu să o găseşti pe hartă, dar odată ajuns nu vrei să mai pleci

06 sep 2021 889 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Cum te uiţi pe harta lumii, undeva la jumătatea distanţei dintre Europa şi America de Nord, deşi cumva mai aproape de Bătrânul Continent, se află o salbă de nouă insule ce formează arhipelagul Azore. Dacă nu eşti atent şi nu ştii exact ce cauţi, cel mai probabil o să le treci cu vederea, atât sunt de mici în economia lucrurilor. Cunoscătorii şi călătorii cu ştate vechi ştiu însă că aceste petice de pământ aruncate în mijlocul Oceanului Atlantic nu doar că nu trebuie trecute cu vederea, dar au o frumuseţe magnetică, ce te face să îţi doreşti să revii până le descoperi pe fiecare în parte sau până le dezbraci de toate secretele.

Arhipelagul Azore este aproape invizibil pe harta lumii, însă odată ce te apropii de el îţi dai seama că nu îl poţi cuprinde într-o călătorie decât dacă ai luxul timpului şi prin asta mă refer la câteva săptămâni bune, dacă nu chiar luni. Sunt nouă şi sunt mici, însă aceste insule sunt fiecare în parte o lume în sine.

Cea mai mare, cea mai cunoscută, cea mai populată dintre toate este Sao Miguel, capitala arhi­pelagului - Ponta Delgada - fiind găzduită pe această insulă unde poposesc cei mai mulţi vizita­tori străini. În vremea

COVID-19 şi cu doar vreo nouă zile la dispoziţie, şi noi am optat pentru aceeaşi destinaţie, aflată la două ore de zbor de Portugalia continentală şi la tot la fel de multe de Madeira, celelalte insule portugheze (două la număr de această dată), acestea din urmă amplasate undeva mai aproape de Africa şi de Canare decât de orice altceva.

A fost greu să alegem o singură insulă din Azore, mai ales că pe măsură ce te documentezi şi citeşti ai vrea să le vezi pe fiecare în parte. Una este cunoscută ca insula orhideelor, o alta ca fiind un paradis pentru pasionaţii de vinuri, o a treia găzduieşte cele mai spectaculoase cascade, iar lista poate continua cu vârfuri semeţe şi oraşe patrimoniu UNESCO. Şi atunci de ce am ales această destinaţie şi nu alta?

Sao Miguel are câte puţin aproape din toate, dar nu stă chiar bine la producţia de vin. Şi, în plus, recunosc că argumentul decisiv a fost imaginea clasică a lacurilor Sete Cidade. Este iconică şi chiar dacă pare greu de crezut că toate tonurile alea de verde şi albastru sunt reale, parcă vrei să te convingi chiar tu că natura e mai tare ca orice Photoshop. Şi bineînţeles că e!

Am aterizat la Ponta Delgada cândva după prânz şi după ce am încărcat bagajele în maşina închiriată am pornit către Vila Franca do Campo, cândva, de mult, capitala insulei. Acum, oraşul este cunoscut în special datorită insuliţei Ilheu de Vila Franca, unde în sezonul estival lumea merge pentru plajă sau snorkel în apele ce seamănă mai degrabă cu Marea Caraibilor decât cu Oceanul Atlantic.

La început de iunie însă, turiştii erau ţinuţi la „graniţă“, deşi în mod normal, în alţi ani, în această perioadă, bărcile puteau intra până în inima insulei în formă de semilună. Motivul nu e pandemia de COVID-19, aşa cum s-ar putea crede, ci faptul că pe stâncile alb-gălbui îşi făcuseră cuib o serie de păsări care veniseră aici să procreeze, iar puii nu erau încă suficient de dezvoltaţi şi de încrezători în forţele proprii încât să îşi ia zborul.

Stăteau zgribuliţi şi se uitau la puţinele bărci care dădeau înconjurul insulei pentru ca turiştii să poată admira formele pe care vântul şi apa le croşetaseră în piatră. Undeva lateral se află o stâncă solitară, desprinsă din ansamblu ca parcă pentru a veghea la liniştea insulei. E înaltă şi falnică, fix ca un străjer, şi totodată pare că nu-şi găseşte locul. Dar, de fapt, este cea care şi-a câştigat popularitatea prin forţe proprii, cucerindu-i pe acei curajoşi, nebuni care se aruncă mereu cu capul înainte (şi la propriu şi la figurat) de pe cele mai înalte ori periculoase stânci din lume, pentru a coborî până-n adâncul apelor înainte de a ieşi din nou la suprafaţă. La astfel de concursuri precum Red Bull Cliff Diving curajul capătă alte valenţe, la fel şi nebunia.

Excursia către şi în jurul Ilheu de Vila Franca ne-a demonstrat încă o dată că lucrurile pot fi diferite, depinde doar din ce unghi le priveşti. Şi, totodată, am aflat că oricât de multe citeşti despre un loc, mereu localnicii ştiu şi mai multe. La fel ca Ilheu de Vila Franca, şi oraşul de pe coastă ce poartă acelaşi nume are mai multe de oferit decât pare la o primă vedere/lectură. Centrul istoric e presărat cu biserici pictate în alb, cu doar câteva detalii negre, toate cu arhitectura clasică, iar zona portului e ca un muzeu în aer liber pentru iubitorii de bărci şi pescari autentici. Dar cele mai frumoase privelişti le găseşti la câţiva kilometri de­părtare. Biserica Nossa Senhora da Paz stă cocoţată în vârf de deal, înconjurată de văcuţe maro, nu mov, şi de hortensii. De sus se vede oceanul.

Nu departe de aici, e Lagoa do Congro, unul dintre multele lacuri de pe insulă. Niciunul nu e însă mai verde ca el, un verde otrăvitor ce te ţine parcă la distanţă. Stă ascuns la sânul unor păduri înalte şi până nu îl vezi, nu crezi că e acolo. Nu trebuie să mergi mult până să ţi se arate, timid, printre trunchiurile copacilor care-l protejează. Dar abia ajuns în buza lui îi descoperi întreaga-i splendoare.

Şi totuşi, Lagoa do Congro nu e cel mai frumos lac de pe insulă. Sunt atât de multe încât competiţia e mai strânsă decât la Olim­piada Internaţională de Mate­matică sau decât la castingul pentru modelele Victoria’s Secret.

Unii zic că perlele coroanei ar fi lacurile din seria Sete Cidade - Lagoa Verde şi Lagoa Azul sunt cele mai cunoscure, însă tot în aceeaşi poză încap şi Lagoa de Santiago şi Lagoa Rasa. Alţii sunt de părere că singur, Lagoa do Fogo, face cât toate celelalte la capitolul frumuseţe. Are malurile dantelate, dealurile înconjură­toare sunt verzi-gălbui, iar culoarea sa e de fapt un mix de tonuri de verde şi albastru care se întrepătrund în fel şi chip în funcţie de lumina soarelui şi de bătaia vântului. E greu de spus astfel cine câştigă acest concurs de frumuseţe, mai ales că în cursă intră mult mai multe lacuri, inclusiv cele care preced Sete Cidade şi care în mod normal ar putea fi memorabile, doar că prin comparaţie farmecul lor păleşte.

Pentru mine, nimic nu se compară cu Sete Cidade, poate şi pentru că asta e imaginea pe care eu o asociez cu insulele Azore, un loc unde vezi doar verde - mult, crud, otrăvitor, strălucitor, orbitor chiar - şi albastru - ciel, regal, turcoaz ori de Voroneţ.

Cea mai bună privelişte pentru aceste lacuri o oferă Miradouro da Boca do Inferno, un punct de belvedere aflat la capătul unei scurte plimbări prin pădure. Totuşi, cei mai mulţi recomandă Miradouro da Vista do Rei, care dăruieşte o vedere mult mai „pământeană“, aproape de nivelul lacurilor, cele două - Lagoa Verde şi Lagoa Azul. Din Gura Infernului (trad. Boca do Inferno) ai o poză de ansamblu, fiind cocoţat pe o serie de dealuri care, în funcţie de culme, îţi oferă o altă privelişte. De fapt, e aceeaşi, doar unghiul diferă, ceea ce face să pară că e mereu altă imagine.

În apropiere, la mal de apă, în buza Lagoa Azul, se află biserica Sfântului Nicolae (Church of St. Nicholas). E mică şi chochetă, cu o alee flancată de-a stânga şi de-a dreapta de câte o serie de copaci falnici ca brazii, doar că nu la fel de bine dotaţi. Doar dintr-un anume unghi pare că ambele laturi sunt ca două perdele dense de vegetaţie. Altfel, pare mai degrabă că perdelele au fost sfâşiate de o grupare „criminală“ de pisici.

Drumul de lângă biserică merge mai departe şi, după câteva zeci de kilometri, începe să se curbeze, mai ceva ca un şarpe, până ajunge la spa-ul natural de la Ponta da Ferraria. O serie de piscine termale naturale te aşteaptă pentru a te lăsa în voia apelor învolburate care te frământă şi te îmbrăţisează simultan, un masaj binemeritat după drumeţiile ce au precedat acest răsfăţ. E important însă să ajungi aici înainte de reflux pentru că apoi apa devine foarte fierbinte!

Ceva mai în nord sunt alte piscine naturale, în satul Mosteiros, doar că aici cei mai mulţi aleg să meargă la plaja cu nisip negru ca smoala, mai degrabă decât piscinele înconjurate de roci stâncoase şi întunecate mai ceva ca noaptea. Priveliştea e însă clar mai dramatică la acestea din urmă, unde vântul puternic face ca nicio coafură să nu reziste. La plajă, briza e mai puţin furioasă, motiv pentru care sunt unii curajoşi care chiar se aruncă în braţele oceanului, chiar dacă temperatura apei va fi întotdeauna rece ca gheaţa după toate standardele.

Tocmai de aceea, în localitatea-staţiune Caloura, în sudul insulei, localnicii au construit o piscină artificială pe o limbă de asfalt ce coboară până în apă. Acolo, cu mic, cu mare, localnici şi turişti deopotrivă se bălăcesc în voie admirând totodată cum valurile oceanului se lovesc de ţărm în ritmuri de muzică dansantă. Dar ce face Caloura cu atât mai special e Barul Caloura Esplanada din imediata apropiere, unde mâncarea e de-a dreptul dumnezeiască, iar priveliştea e un vis.

Cele mai multe restaurante sunt concentrate în oraşul-capitală Ponta Delgada, care seamănă mai degrabă cu o urbe de provincie decât cu o metropolă. Merită luat la pas într-o după-amiază liniştită presărată cu cafea de specialitate la Intz48 Coffee Roasters sau cu un pahar de vin la Reserva Bar. La restaurante însă, pentru a ajunge, ai nevoie de informaţie, inspiraţie sau timp pentru că şi în pandemie rezervările erau făcute măcar cu 4-5 zile în avans, mai ales la cele mai populare localuri precum A Tasca sau Taberna Acor.

Toate drumurile de pe insulă duc în Capitală. De aici pleacă şi cele mai multe bărci în căutare de balene ori delfini. Noi am avut norocul să vedem vreo 20 de balene (două specii: sperm whale - caşalot şi sei whale) şi vreo 30 de delfini. În apele din jurul insulelor Azore există o specie de balene - caşalotul - şi trei de delfini care sunt acasă aici. Restul - cinci specii de balene şi mai multe de delfini - ajung în zonă doar în drumul lor spre alte meleaguri. Să le vezi, pe oricare dintre ele, e mai degrabă o loterie. Noi am tras un loz câştigător. Cred că şansele sunt totuşi mai mari decât la ruleta rusească, la 6 din 49 sau la blackjack.

Cei mai mulţi aleg să viziteze Sao Miguel în patru zile. Probabil că dacă te grăbeşti, ai timp să vezi multe. Însă, cu cât ai mai multe zile, cu atât le poţi face mai pe îndelete. Noi, spre exemplu, am segmentat coasta de nord-est în două zile. Sunt multe locuri de vizitat, dar nu ar trebui ratat farul Farol do Arnel de unde vezi oceanul în toată splendoarea lui şi nici punctele de belvedere Ponta do Sossego şi Santa Iria. Fiecare dintre acestea două din urmă e, înainte de toate, o grădină cu flori felurite. Nu lipsesc însă hortensiile pe care le găseşti la tot pasul pe insulă. Drumuri întregi sunt marcate de aceste flori ce se întind pe stânga şi pe dreapta, de-a lungul şoselei, cât vezi cu ochii. De multe ori, drumurile din Sao Miguel sunt o destinaţie în sine, chiar şi dacă mergi fără o ţintă anume în minte. Totuşi, e greu să nu ai o ţintă când sunt atât de multe locuri de văzut. În Azore, spre exemplu, sunt singurele două plantaţii industriale de ceai din Europa - Gorreana şi Cha Porto Formoso -, construite ca două labirinte unde plimbarea devine o joacă.

Plimbarea e activitatea de bază în Sao Miguel, fie că mergi către un lac, pe o plajă ori într-un parc, fie către o cascadă (una dintre multele) - Salto do Cabrito, Salto do Farinha, cele din parcul Ribeira dos Caldeiroes sau cea de la capătul parcului Caldeira Velha presărat cu izvoare termale unde oamenii vin să se înmoaie în apele cu proprietăţi curative. Izvoare similare sunt şi la Poca Dona Beija, unde, în zilele bune, oamenii stau la coadă cu orele, dar şi la Terra Nostra Botanic Gardens, unde, după cum îi spune şi numele, ai şi avantajul unei grădini botanice luxuriante. Aici te poţi pierde sute de minute fără să simţi trecerea timpului. Complexul include şi un hotel de cinci stele ce cuprinde şi un restaurant de fine dining şi o cafenea, care e, de fapt, mai degrabă, un bar de tapas. Cea mai bună mâncare însă se zice că e la Tony’s, Caldeiras & Vulcoes, doar şi pentru că aici găseşti preparate tradiţionale precum cozido das Furnas - o tocană de carne gătită în gheizerele din apropiere, oalele fiind înghiţite de pământul fierbinte timp de 6-8 sau chiar 12 ore. Nu m-a tentat acest fel de mâncare, dar altele au fost pe măsura recenziilor.

Gheizerele sunt la Fumarolas, pe malul lacului Lagoa das Furnas, al treilea cel mai popular de pe insulă după Sete Cidades şi do Fogo.

E un fel de Prâslea din poveste, nici la fel de frumos, nici la fel de spectaculoasă priveliştea - pe care cel mai bine o poţi admira de la Pico do Ferro Viewpoint -, nici la fel colorat. Şi totuşi, ce ar fi „treimea“ fără el? Incompletă, ca şi o vizită pe insulă fără o oprire aici.

Am avut timp să văd multe locuri din Sao Miguel, dar, aşa cum ziceam şi la început, a fost suficient doar pentru a-mi deschide apetitul pentru celelalte insule din grup. Aşadar, va urma…