După Afaceri

Povestea SoNoRo sau cum au reuşit o pianistă şi un violist să adune 10.000 de oameni în jurul muzicii clasice: „Făceam concerte în cluburi pentru că ne doream o audienţă tânără"

03 dec 2015 1428 afişări de Roxana Petrescu
Din aceeaşi categorie

Niciodată nu am asociat muzica clasică cu simţul umorului şi nu ştiam că la Ateneu se poate râde cu poftă la o glumă făcută de un om cu un flaut. Nici prin gând nu-mi trecea că un acordeonist poate cânta alături de un violonist Smooth Criminal a lui Michael Jackson şi nu aveam nici cea mai mică idee că trei instrumente pot intrepreta o piesă ca şi cum ar vorbi între ele. Muzica de cameră este o experienţă mult mai intimă faţă de o mare orchestră, dar a fost necesară încăpăţânarea unui violist român şi a unei pianiste din Riga, timp de zece ani de zile, pentru ca mii de oameni să-i perceapă magia. Într-un moment în care România se unduia pe ritmuri cu influenţe incerte, Răzvan Popovici şi Diana Ketler au avut curajul de a visa la un alt fel de eveniment, iar visul a devenit SoNoRo, unul dintre puţinele festivaluri de mu­zică clasică de pe scena autohtonă.

„De ce SoNoRo? Pen­tru că suna bine, are o anumită sonoritate care e uşor de perceput de toată lumea.Toţi ne spuneau că un astfel de eveniment nu este necesar mai ales în peisajul capitalist din Ro­mânia de acum zece ani. Pe atunci era doar Enescu (Festi­valul Enescu - n.red.), dar noi ne mai doream aici un festival consistent având experienţa unui eveniment similar pe care-l organizam deja de trei ani în Germania. Când am început noi SoNoRo, cred că România se afla la apogeul manelismului“, spune Răzvan Popovici, directorul executiv al SoNoRo.

Festivalul de muzică de cameră a ajuns anul acesta la cea de-a zecea ediţie, timp de mai bine două săptămâni, în perioada 30 octombrie - 16 noiembrie, viorile, pianul sau violoncelul punând stăpânire pe scena acustică a Bucureştiului, Aradului, Clujului şi Iaşiului.

Spre deosebire de Festivalul George Enescu, poate cel mai cunoscut produs cultural al Ro­mâniei, SoNoRo este un proiect care aduce muzica clasică pe un teritoriu mai tangibil. Nu-i ştirbeşte cu nimic superioritatea ca formă de artă, dar îi îndulceşte puţin prezenţa pentru a aduce în sălile de concerte şi ascultători mai tineri.

„De la bun început noi am făcut un experiment care avea să atragă lumea tânără. Ţin minte că făceam concerte în clubul Embrio, care la acel moment era în avangarda peisajului de noapte bucureştean. Noi asta ne doream, o audienţă tânără. Prima ediţie a fost doar în Bucureşti şi am avut maximum 1.500 de oameni pe timpul a patru zile. Acum am ajuns la 10.000 de oameni şi am adăugat şi alte oraşe din ţară“, spune Răzvan Popovici.

Pariul a funcţionat pentru că deja oamenii vin în sala de concerte indiferent de cine se află pe scenă. Încrederea a fost câştigată şi este mereu răsplătită.

„Nu trebuie să fii educat în acest domeniu, dar trebuie să fii deschis la minte. Nu este o muzică a elitelor, este o muzică pentru care ai nevoie de o cameră şi atât. Oricine se poate bucura de ea. Aici avem un public foarte tânăr. Mă uit la publicul german, format din oameni care cântă de obicei la un instrument, iar acolo diferenţa de vârstă se vede“, explică Diana Ketler, directorul artistic al festivalului SoNoRo.

Pianista din Riga insistă că muzica clasică nu este un muzeu  şi că la un moment dat sunetul de vioară era pop-ul altor vremuri.

„Vedem că lumea cunoaşte din ce în ce mai bine muzica clasică după modul în care aplaudă. Am avut concerte la care nimeni nu a aplaudat greşit între părţi, dar şi acest lucru nu este o regulă. În momentul în care Mozart îşi compunea piesele, toată lumea aplauda. Era ca un concert pop. Aceasta era muzica acelor zile. Acum muzica clasică este de cele mai multe ori ca un muzeu pentru că acum ai altă coloană sonoră“, spune Diana Ketler.

În comparaţie cu o mare orchestră, muzica de cameră prezintă câteva diferenţe care transformă experienţa într-o trăire oarecum mai intimă.

„Muzica de cameră nu are un dirijor. Aici trebuie să comunici şi ai nevoie de cel puţin doi oameni pentru a face muzică de cameră. Se poate ajunge şi până la 30. În muzica de cameră toată lumea este responsabilă. Orice repetiţie este ca o şedinţă. Cvartetul de viori Borodin  din Rusia de exemplu este unul dintre cele mai cunoscute la nivel global. Au avut atâtea certuri personale încât atunci când călătoresc, o fac cu avioane separate, dar când cântă împreună comunicarea e perfectă. Muzica de cameră este în primul rând o experienţă personală şi de aceea şi concertele sunt atât de speciale pentru public“, mai spune directorul artistic al SoNoRo.

Şi aşa este. Într-un concert de cameră senzaţia este că o familie s-a reunit pe scenă, o familie cu o bunică cicălitoare, cu unchiul care ştie multe glume, cu tatăl serios, cu mama grijulie, cu bunicul care spune poveşti. Fiecare instrument este un personaj. Chiar şi între Răzvan Popovici, care cântă la violă, şi Diana Ketler, care cântă la pian de la cinci ani, era vizibilă o complicitate jucăuşă.

„Eu la 6 ani am început cu pianul, apoi la 8 am continuat cu vioara, iar la 13 ani am început să studiez viola“, spune Răzvan Popovici. Replica Dianei Ketler nu a întârziat să apară.

„Toată lumea face glume cu violiştii. Se spune că atunci când ai eşuat la toate celelalte instrumente ajungi la violă.“ Râd amândoi. Coincidenţa a făcut ca şi eu să ştiu câteva glume cu violişti. Le-am spus şi am râs toţi trei. Începeam să înţeleg din ce în ce mai bine despre ce este vorba în muzica de cameră. Dacă aş fi ştiut să cânt la un instrument, cred că era perfect.

„Încercăm să aducem în fiecare an feţe noi, iar majoritatea artiştilor sunt străini. Este de fapt cercul nostru de prieteni. În fiecare an încercăm să venim cu o temă. Anul acesta a fost Visul pentru că până la urmă tot acest proiect a fost un vis de la bun început. Am vrut să fie perceput şi ca o încurajare. În plus, muzicienii sunt nişte visători. Noi nu suntem foarte practici“, spune Diana Ketler.

Au fost şi dezamăgiri în aceşti zece ani de vis SoNoRo?

„Faptul că am ajuns la 10 ani face ca restul să devină irelevant“, spune Răzvan Popovici.

„Dacă nu eşti puţin dezamăgit la final, înseamnă ca nu eşti bun cu adevărat. Suntem perfecţionişti. Greşeşti o notă şi numai la asta te gândeşti chiar dacă numai tu ai auzit-o. Nu ai mai putea cânta altfel. Critica este foarte sănătoasă“, completează Diana Ketler. Se mai gândeşte un pic şi revine.

„Mă doare mult că nu există o implicare mai puternică la nivel guvernamental pentru susţinerea muzicii clasice. Mereu se găsesc bani pentru fel şi fel de proiecte, dar mai niciodată pentru muzică clasică. Sunt de multe ori fonduri distribuite fără rost. Asta este cu adevărat ceva dezamăgitor“, mai spune directorul artistic al SoNoRo.

Cei doi reprezentanţi ai festivalului spun că în acest moment 80% din fondurile necesare desfăşurării evenimentului sunt din surse private, că există o colaborare foarte bună cu ArCuB, centrul cultural al Bucureştiului, cu Institutul Cultural Român, cu primăriile din Cluj sau Arad, dar că susţinerea din partea Ministerului Culturii, de exemplu, a fost retrasă în ultimii trei ani de zile.

Dar chiar şi aşa, SoNoRo merge mai departe, cu determinarea unui copil înnebunit de ceea ce a făcut timp de zece ani de zile şi cu nerăbdarea de a continua să facă acelaşi lucru timp de încă zece ani.

„Suntem tare norocoşi că munca noastră este hobby-ul nostru. Noi nu mergem la muncă. Munca este viaţa mea. Nu pierd timpul într-un birou. Festivalul a devenit ca un copil. Ne este aproape imposibil să spunem cum se va dezvolta. Creşte de unul singur. Aceasta este poate partea cea mai frumoasă“, conchide directorul festivalului SoNoRo.