Într-o Europă tot mai preocupată de standarde ecologice utopice, România se pregăteşte să semneze, prin pasivitate şi nepricepere birocratică, sentinţa de condamnare a propriei industrii producătoare de medicamente. Transpunerea Directivei europene revizuite privind tratarea apelor urbane reziduale (UE) 2024/3019 riscă să se transforme dintr-un proiect legitim de mediu într-un dezastru sanitar şi economic fără precedent. Paradoxul este strigător la cer: în timp ce autorităţile asistă inerte la procesul legislativ, miza reală nu mai este doar curăţarea apelor, ci supravieţuirea fabricilor locale şi disponibilitatea medicamentelor de bază pentru milioane de pacienţi români.
Noua directivă europeană introduce o obligaţie extrem de ambiţioasă: implementarea unei a patra trepte de epurare (cea cuaternară) în staţiile de tratare a apelor uzate, cu scopul eliminării micropoluanţilor proveniti din utilizarea de medicamente şi cosmetice de către cetăţeni. Sună idealist şi curat. Însă drama de abia acum începe. Pentru a finanţa această infrastructură publică mamut, Bruxelles-ul a creat mecanismul Răspunderii Extinse a Producătorilor (REP), dar a ales să izoleze, în mod arbitrar şi profund inechitabil, doar două industrii drept ţapi ispăşitori: cea farmaceutică şi cea cosmetică.
Directiva încalcă flagrant principiul de drept „poluatorul plăteşte” şi principiul proporţionalităţii. Cum poţi pune întreaga povară financiară a modernizării staţiilor publice de operare a apelor uzate pe umerii producătorilor de medicamente, ignorând complet alţi contributori majori la poluarea urbană şi, mai ales, responsabilitatea autorităţilor publice? Mai grav, Comisia Europeană a evitat cu bună ştiinţă să realizeze un studiu de impact economic riguros şi o evaluare reală asupra securităţii aprovizionării cu medicamente, lăsând statele membre în orb în faţa unui colaps iminent.
Iar în România, această orbire birocratică capătă proporţii catastrofale. Fabricile de medicamente din ţară – cele care produc în mod special medicamente generice, adică acele tratamente accesibile ca preţ, folosite pe scară largă în spitale şi de către majoritatea pacienţilor – sunt prinse într-o menghină economică unică în Europa. Pe de o parte, preţurile acestor medicamente sunt strict plafonate de către Ministerul Sănătăţii, producătorii fiind în imposibilitatea legală de a transfera în preţ povara inflaţiei sau noile costuri masive de mediu generate de taxa REP. Pe de altă parte, industria este deja sufocată de celebra taxă clawback, un veritabil bir fiscal care penalizează toate medicamentele din Romania peste care s-a suprapus şi taxa de solidaritate, amplificând şi mai mult povara fiscală asupra producătorilor şi importatorilor de medicamente.
În acest context economic asfixiant, generat de povara de reglementare din ce ce în ce mai mare venită de la Comisia Europeană, cu impact evident asupra economiei, mediul de afaceri şi nu în ultimul rând asupra competivităţii, adăugarea unei taxe REP necorelate cu realitatea va fi lovitura de graţie. Datele estimate la nivel european sunt de-a dreptul alarmante: costurile de conformare ar putea creşte preţul unor medicamente esenţiale de până la şapte/opt ori, iar pentru antibiotice vitale, precum Amoxicilină, costurile administrative ar putea exploda cu 368%. Cum va absorbi o fabrică din România aceste costuri când preţul ei de vânzare este blocat prin lege? Răspunsul este simplu şi matematic: nu o va face. Consecinţele directe vor fi restructurarea masivă, închiderea definitivă a liniilor de producţie sau relocarea fabricilor în afara Uniunii Europene. Rezultatul final? Dispariţia medicamentelor ieftine şi blocaje severe în aprovizionarea cu medicamente.
Ceea ce revoltă cu adevărat este lipsa de reacţie şi consultare reală din partea autorităţilor din România. Ministerele de resort par să funcţioneze în compartimente complet etanşe, dovedind o lipsă de înţelegere a politicilor de reglementare a medicamentelor. În timp ce Ministerul Mediului încearcă să bifeze o transpunere mecanică a directivei, nu pare să realizeze că dărâmă castelul de cărţi al Sănătăţii Publice. Nu poţi reglementa mediul fără să încerci să consulţi transparent o industrie strategică.
Mai mult, statul român va cere industriei private să plătească pentru o treaptă cuaternară de epurare, în condiţiile în care el însuşi e incapabil de ani de zile să respecte prevederile imperative ale Legii nr. 1096/2016. Suntem în anul 2026, iar implementarea treptei terţiare în staţiile publice de epurare din România este încă un proces lent, greoi şi plin de restanţe. Cum poţi pretinde taxarea pentru procesarea cuaternară a micropoluanţilor când infrastructura publică de bază este încă învechită?
Nu ne putem permite să aplicăm mecanic directive europene cu preţul distrugerii securităţii sanitare naţionale. Este imperios necesar ca Guvernul României să înţeleagă riscurile sistemice şi să reunească de urgenţă un Consiliu Interministerial care să pună la aceeaşi masă Mediul, Sănătatea, Economia şi Finanţele pentru a găsi o formulă de calcul a riscului ecologic care să nu pună la pământ producţia autohtonă şi securitatea aprovizionării cu medicamente.
Dacă autorităţile vor continua să ignore semnalele de alarmă disperate ale industriei farmaceutice, deznodământul va fi tragic, iar nota de plată va fi achitată de sănătatea şi vieţile pacienţilor români rămaşi fără tratamente. Când fabricile se vor închide şi farmaciile vor rămâne goale, va fi prea târziu pentru regrete birocratice.
Rămâne doar o întrebare legitimă, la care guvernanţii sunt obligaţi să răspundă public înainte de a fi prea târziu: Cine plăteşte pentru distrugerea unei industrii?
