Numele lui Ion Schiau este, pentru mulţi, sinonim cu orologeria elveţiană de lux, antreprenorul construindu-şi întreaga carieră în această industrie care dă ora exactă peste tot în lume. După ce a lucrat pentru grupul Swatch, din Elveţia, omul de afaceri a pus bazele propriului business – Albini Prassa, activ tot în orologerie. Astfel, în urmă cu aproape 20 de ani el aducea pe piaţa locală brandul Tissot, pentru ca apoi să îşi completeze portofoliul şi cu alte mărci de a căror distribuţie s-a ocupat. Astăzi, modelul de business este unul într-o anumită măsură diferit, cu focus în zona de retail mai degrabă decât doar în cea de distribuţie. Mai exact, acum antreprenorul mizează mai mult pe relaţia directă şi deci mai personală a brandurilor cu consumatorul final. Astfel, în plină pandemie, a deschis primul magazin Maison Albini Prassa pe strada Belgrad din Bucureşti. Urmează şi altele. Când nu îşi trasează noi planuri de afaceri, Ion Schiau îşi împarte timpul între Elveţia şi România, finalul de săptămână găsindu-l, aproape întotdeauna, în una din cele două ţări.
„Cam un weekend din două sunt plecat din Bucureşti. Dacă sunt în România, prefer să nu ies din oraş la final de săptămână. Altfel, dacă e să călătoresc, merg în Elveţia. Îmi place Bucureştiul gol şi liber. În weekend, Capitala devine un oraş micuţ, desprins de timp. Lumina, ritmul, totul e diferit. Se aud alte sunete, de la strigătul de fiare vechi la păsări. La final de săptămână, leneveşte tot oraşul şi este un contrast atât de mare (faţă de celelalte zile – n.red.). Bucureştiul nu este mort, precum alte capitale în weekend, este doar mai uman.
Când sunt acasă, în weekend profit şi merg la Pickles (restaurant pe strada Vasile Lascăr – n.red.), unde găsesc cel mai bun bacon grilled-cheese sandwich din partea asta a Atlanticului, dar şi multe alte bunătăţi. Continui totodată să caut mititelul perfect oriunde. Uneori, merg pentru meniul de weekend pregătit la Mahala (restaurant pe Calea Rahovei – n.red.). Un loc mai puţin cunoscut, unde am o plăcere uriaşă să poposesc sâmbătă dimineaţa, se găseşte lângă piaţa Amzei, e un laborator care face cea mai bună merdenea cu brânză. E un local care nu se schimbă în timp.
Altfel, marea bucurie este căutarea şi descoperirea locurilor care tot apar pe hartă, unul mai creativ decât altul.
Sunt un om care adesea alege să descopere noutăţile din oraş, care sper să devină «my new favourite place» (noul meu loc preferat – trad.), dar îmi place să mă reîntorc şi în locurile dragi. Tânjesc după un gust cunoscut şi plăcut.
Dacă decid să revin undeva, lucru destul de frecvent, măcar la una dintre mese din weekend, este ca să regăsesc consistenţa, calitatea şi experienţa. Unii pot să ţină la aceste lucruri pe termen lung, alţii nu, din păcate. E păcat să nu înţeleagă mai mulţi că nu doar ce este în farfurie contează, şi nu doar pentru asta plăteşti. Totodată, apropo de peisajul gastronomic local, de la pandemie încoace, îmi dau seama că nu mai sunt atâtea locuri care servesc masa târziu. Înţeleg situaţia şi constrângerea, dar este un regret. Am constatat şi că restaurantele cu specific românesc s-au schimbat, doar că în rău.
Weekendul meu începe vineri seara. Mi-aş fi dorit să spun, la fel ca mulţi prieteni de-ai mei, că începe joia, devenită «jeu-dredi» pentru mulţi, cu mese şi ieşiri în oraş. Dar nu este cazul.
Sfârşitul de săptămână este o provocare pentru mine, care sunt hiperactiv sau, mai degrabă, înfometat după varii activităţi. Deci nu prea stau pe loc. Astfel, un weekend perfect ar debuta devreme, cu o cafea la o terasă, singur, citind un ziar. Apoi, ar trebui să înceapă fluxul de drumuri, vizite, activităţi mai mult sau puţin improvizate. Şi dacă se termină cu un meci al Stejarilor pe Arcul de Triumf, cu prieteni dragi, chiar că este perfect.
Weekendul viitor (ultimul din martie – n.red.) mă va găsi în Elveţia, unde îmi voi rezerva timp să citesc «Soie» a lui Alessandro Baricco. Însă de pe lista de planuri nu lipseşte vizionarea unui meci epic de playoff al echipei mele.
Uneori, la final de săptămână merg la film, cel mai recent am văzut «Asterix şi Obelix», de la care avusesem mari speranţe, dar miracolul filmului de acum 20 de ani, semnat de Alain Chabat, nu s-a repetat.
În general, nu am o rutină de weekend. Singurul lucru la care nu renunţ este acest start matinal. Simt că astfel câştig o mică sâmbătă înainte de delir.
Apropo de weekend, de multe ori desenez circuite şi pentru prietenii care vin să viziteze Bucureştiul. Important pentru mine este să bântuie cât de mult şi să nu stea (doar) pe Calea Victoriei şi în centrul vechi. De aceea, le fac un circuit care nu trece exclusiv prin zonele comerciale sau frumoase. Totuşi, sunt cartiere care au un anume farmec şi care le permit să înţeleagă oraşul un pic mai bine.
De ce să nu coboare din Piaţa Universităţii spre C.A. Rosetti, să bea ceva la Sera (Eden – n.red.) în grădină şi apoi să meargă până la biserica Silvestru, iar ulterior să revină prin spate până la Grădina Icoanei, să traverseze parcul Ioanid şi să continue pe Dacia până la piaţeta cu statuia lui Cervantes. Apoi, pot merge mai departe pe Polonă sau pe Dorobanţilor şi să ajungă din Piaţa Dorobanţilor pe Bulevardul Aviatorilor, până în parc. Dacă nu e târziu, pot să revină prin cartierul Primăverii, pe la Muzeul MARe, şi să termine plimbarea şi ziua într-un restaurant din zona Floreasca, cum ar fi la Raionul de Peşte.
Din cauza drumului (aglomerat – n. red.) spre Sinaia sau Braşov, ezit să propun un astfel de circuit, deşi este, în mod evident, cel mai potrivit şi impresionant pentru cineva care vrea să petreacă o zi în afara Bucureştiului. Pentru cei care totuşi se încumetă, recomand hotelul şi restaurantul Das Fort din Râşnov, un loc unde chef-ul belgian pregăteşte meniuri excelente şi unde oaspeţii sunt primiţi de fiecare dată minunat de echipă.“
