Era anul 2015 când Muhammed Muheisen, câştigător a două premii Pulitzer pentru fotografie, a mers pe jos, cu ocazia crizei refugiaţilor, din insula grecească Lesbos până în Germania. Şi, deşi a fost o călătorie cu totul aparte, poate chiar iniţiatică, nu atunci a fost cel mai surprins de bunătatea oamenilor, ci în 2022, la Siret, în judeţul Suceava, când românii i-au primit cu braţele deschise pe ucrainenii ale căror vieţi fuseseră date complet peste cap de un război pe care mulţi l-au discutat, dar pe care prea puţini l-au anticipat în realitate.
„A fost prima dată când am ajuns în România. Când toată lumea s-a dus să documenteze războiul în Polonia, eu am ales să merg la Siret. Şi ce am văzut atunci a fost ceva neaşteptat. Nu am mai fost martor niciodată la o asemenea dovadă de umanitate, iar asta din partea unor oameni obişnuiţi“, îşi aminteşte el. O imagine pe care o poartă cu sine e cea a unui poliţist care căra bagajele unor refugiaţi.
A stat patru săptămâni la graniţa ce desparte România de Ucraina, iar apoi a venit la Bucureşti, unde o serie de internate fuseseră transformate în adăposturi pentru refugiaţi.
„Mi-am propus să revin şi am făcut-o un an mai târziu.“ Dar nu pentru ultima dată.
De altfel, pe Muhammed Muheisen l-am întâlnit la Bucureşti în septembrie 2024, când se afla aici pentru a patra oară, de această dată pentru deschiderea expoziţiei internaţionale de fotografie „Bearing Witness“, ce a cuprins 50 de imagini, 50 de poveşti surprinse de el şi de Howard G. Buffett, preşedinte şi CEO al Fundaţiei Howard G. Buffett şi unul dintre fiii lui Warren Buffett. Cei doi sunt prieteni şi colaboratori.
„Sunt pentru a patra oară în România. De această dată am venit cu ocazia expoziţiei, pentru că mi-am dorit să o prezint şi oamenilor de aici.“
Imaginile ce reprezintă o călătorie de circa 25 de ani printr-o lume marcată de războaie, de conflicte, de sărăcie şi foamete fuseseră expuse anterior la Atena şi la Haga, înainte de a se opri în drumul lor la Bucureşti, la Palatul Ghica Victoria, în perioada 19-26 septembrie.
Deşi a ajuns pentru prima dată în România acum nici măcar trei ani, Muhammed Muheisen a avut primul său contact (indirect) cu ţara în copilărie, acasă, în Iordania. Acolo a cunoscut un băieţel român care i-a devenit prieten. Chiar şi aşa, recunoaşte că nu ştia prea multe despre ţară înainte să ajungă aici. „Şi nici nu judec fără să ştiu.“
Tot în copilărie se întoarce şi când vorbeşte despre fotografie. Avea nouă ani când a descoperit Polaroidul bunicii. Consideră că a fost prima lui jucărie, pe care o descrie astăzi drept o „cutie magică“. A început să surprindă în imagini copacii, natura, lămpile de pe stradă. „Nu aş fi crezut că voi ajunge fotograf de război, că voi merge în zone conflict.“ Şi totuşi, s-a întâmplat. A studiat Jurnalism şi Ştiinţe Politice şi afirmă că asta l-a ajutat să devină un bun povestitor. Pasiunea pe care o dezvoltase încă din copilărie pentru fotografie a completat acest tablou.
Prima sa „misiune“ ca fotograf-povestitor datează de mai bine de două decenii. Dar e mai actuală ca niciodată. În 2001-2002, a surprins în imagini conflictul israeliano-palestinian. În 2003, a mers în Irak, cu ocazia războiului. „Eram tânăr, fără experienţă şi înspăimântat.“ Dar asta nu e ceva rău pentru că frica te ţine în viaţă, te ţine alert, crede el. „Dacă înainte mă credeam luptător, acolo am realizat că sunt mic.“
Şi totuşi, o imagine surprinsă în acea misiune i-a adus primul premiu Pulitzer. Recunoaşte că deşi acea experienţă a ridicat ştacheta mult mai sus în cariera sa, l-a şi ajutat să crească. Acea fotografie a fost imortalizată pe fugă, aşadar nu are o poveste în spate. Astăzi, asta nu se mai întâmplă. Mizează pe spontaneitate, dar încearcă de fiecare dată să se conecteze cu subiecţii lui. Vrea să nu le invadeze intimitatea, să devină invizibil pentru ei, şi cu toate acestea să le fie aproape.
„O poză fără emoţie e ca un trup fără suflet.“ Iar emoţie într-o poză poţi avea abia după ce ai câştigat încrederea persoanei din faţa aparatului foto. Şi pentru asta e nevoie de timp. „Respectul e cheia în meseria mea.“
La fel şi răbdarea şi consimţământul. De altfel, când a ajuns la Siret în 2022, în primele trei zile a stat pe margine şi a analizat ce vede, s-a conectat cu lumea. Nu a făcut poze.
„Când am câştigat primul Pulitzer, am încercat să nu mă las influenţat de premiu. M-am întrebat de ce m-am dus acolo, dacă aş face-o iar. Iar răspunsul a fost da, am mers pentru că lumea trebuia să ştie ce se întâmplă. Fotografia e un limbaj universal.“ Oamenii dacă nu văd, pot crede că nu s-a întâmplat. Pe când imaginile sunt acolo să le arate adevărul. „Imaginile sunt pentru totdeauna.“
Şi totuşi, în era inteligenţei artificiale, când fotografiile pot fi create prea uşor pe calculator, nu este meseria sa în pericol? „Ca fotojurnalist, eu cred în etică, nu cred în AI. Eu şi oamenii ca mine ne riscăm viaţa pentru o fotografie. Lupt pentru credibilitate.“
Recunoaşte însă că lumea se schimbă. Şi chiar şi aşa, continuă să facă ceea ce face deja de mai bine de două decenii. „Eu sunt fotograf National Geographic şi orice fotografie RAW (needitată - n. red.) merge direct pe un hard şi de acolo pe PC. Adobe, agenţiile şi fotografii luptă pentru ca lucrurile să nu rămână neverificate.“
Când a pornit la drum, fotografia era ceva analog. Apoi, cu ajutorul tehnologiei, lucrurile s-au schimbat. Şi se schimbă şi acum. „Tehnologia ne-a speriat iniţial, dar ne-a şi ajutat.“ La fel şi social media. Al doilea Pulitzer l-a câştigat în 2012 după o călătorie în Siria, şi ea o ţară măcinată de război. Muhammed Muheisen îşi aminteşte că, în timp ce ceilalţi fotografi s-au dus iniţial pe front, el a mers să vadă oamenii. A vizitat o tabără de refugiaţi. Era decembrie şi ploua puternicic. Atunci a văzut pentru prima dată un băieţel bandajat din cap până în picioare. Când s-a apropiat, tatăl copilului a ţipat la el. L-a întrebat ce vrea de la ei. „Le-am spus: «lumea va şti povestea voastră chiar dacă asta nu va schimba ceva». Nu trebuie să le promiţi oamenilor ce nu poţi livra.“ Şi astfel, i-a permis să fotografieze copilul.
Spune că de atunci nu le-a mai dat de urmă, deşi i-a căutat. Speră că băiatul a ajuns la facultate, aşa cum îşi dorea. „Încerc să păstrez legătura cu subiecţii fotografiilor mele. Încerc să le surprind în continuare viaţa în imagini.“
Fotografia lui preferată este cea care a câştigat UNICEF Picture of the Year. În vara lui 2015, a vizitat o tabără de refugiaţi sirieni în Iordania, ţara sa natală. Acolo a cunoscut o fetiţă foarte frumoasă, dar foarte tristă şi tăcută. „I se vedeau cicatricile războiului. Tatăl ei mi-a dat voie să o imortalizez.“ În 2016, a mers din nou să o vadă. „Până astăzi, am continuat să o vizitez de două ori pe an pe Zahra (numele fetiţei – n. red.). Credeam că datorită acelei imagini o să i se schimbe viaţa, dar nu a fost aşa, deşi fotografia ei a fost peste tot.“
Totuşi, crede că misiunea lui e să spună aceste poveşti mai departe. Astăzi, Zahra are 14 ani. Iar în viaţa ei ceva s-a întâmplat. În 2018, când a ajuns acasă, în Olanda, unde locuieşte acum, Muhammed Muheisen a primit o scrisoare de la o fetiţă. Îi era adresată Zahrei. Îi spunea că a văzut imaginea în ziarul local şi o întreba de ce este tristă. O mai întreba dacă vrea să fie prietena ei. La momentul acela, Zahra nu ştia să scrie sau să citească. Sora ei mai mică a ajutat-o. „Iar eu am făcut şi continuu să fac, până astăzi, pe poştaşul între cele două fete. În asta constă puterea unei fotografii. Nu are graniţe.“ Între timp, Zahra a învăţat să scrie şi să citească, are şi o casă unde locuieşte.
Muhammed Muheisen spune că nu el îşi alege poveştile, ci ele îl aleg pe el. Când mass-media pleacă dintr-un loc, când îşi pierde din interes pentru un eveniment, atunci merge el, pentru că acolo rămân oamenii cu poveştile lor. Cel mai recent, la întâlnirea din septembrie, el fusese în Ucraina şi plănuia să se întoarcă în această ţară care este în continuare măcinată de război.
A călătorit în toată lumea şi consideră că Grecia e cel mai frumos loc de pe pământ. Poate şi pentru că a petrecut acolo mult timp şi a descoperit bunătatea oamenilor şi talentul lor de a spune poveşti. Pe listă se mai află Uzbekistan, România şi Iordania. Şi asta tot datorită oamenilor. „Peste tot în lume oamenii sunt, în esenţă, buni.“
Totuşi, recunoaşte că meseria sa îl pune faţă în faţă şi cu situaţii mai puţin plăcute. Şi a fost aproape de moarte. În 2011, în Yemen, afirmă că nu a murit doar pentru că era mai mic de înălţime decât restul. Au fost zeci de morţi la demonstraţia respectivă, dintre care şi trei cameramani. Şi nu a fost singura ocazie în care viaţa i-a fost pusă în pericol. Chiar şi aşa, continuă să facă ce face. Pentru că lumea trebuie să ştie.
