Mi-am luat carnetul de condus acum două veri, în ultima zi de valabilitate a şcolii de şoferi, după ce am picat de trei ori examenul. Aproape că uitasem de acest plastic într-un colţ al portofelului. La fel ca diploma de la Academia de Studii Economice, mica „diplomă“ de absolvire a şcolii de şoferi îşi dovedea inutilitatea în fiecare zi. Apoi a intervenit Porsche în ecuaţie, cu sutele de cai-putere de sub capotă, cu sunetul acela de bestie înjunghiată, cu scaunele care te îmbrăţişează ca iubirea, cu pielea moale ca păcatul, cu mirosul de cauciuc încins şi deodată inutilul carnet de conducere s-a transformat în cel mai folositor lucru pe care l-am dobândit în ultimii ani.
Marţi de dimineaţă (14 martie - n.red.) am plecat spre Istanbul, locul pe care Porsche l-a ales pentru a organiza prima academie de condus destinată în exclusivitate femeilor. Un Istanbul mai agitat decât de obicei, mai frământat de spaime şi de tensiuni decât a fost vreodată, dar irezistibil ca întotdeauna. Nu ai cum să-i spui nu acestui loc, acestei „ţări“ cu 20 de milioane de locuitori, neoficial, care nu a avut spaţiu pe un singur continent. Când am ajuns la hotel, care era pe partea asiatică a Istanbulului şi la vreo trei ore de centru, mi-am dat seama că suntem perfect izolate. Bărbaţi înarmaţi păzeau intrarea.
Înainte de a urca în camera hotelului, am semnat câteva hârtii date de Porsche. Nici nu am avut curaj să citesc acel contract. Eram complet panicată de ceea ce avea să urmeze, eu şi cele câteva ore de condus pe care le aveam la activ. Am semnat aproape orbeşte.
„Ce-o fi, o fi!“, mi-am zis mişeleşte.
Seara aveam să aflu că vom conduce în echipe de câte două, aşa că fricile mi s-au înjumătăţit.
Miercuri dimineaţa am pornit spre Intercity, circuitul de Formula 1 aflat acum în proprietatea Porsche, transfomat în centru de testări pentru toată Europa de Est, mai puţin Rusia. Ploua. Se putea ca lucrurile să meargă mai rău pentru mine?
„Centrul a fost deschis în 2015 şi a fost gândit special pentru această regiune. Avem opt astfel de centre de testare la nivel global. Folosim aceste facilităţi pentru academiile de condus pe care le organizăm pentru media, dar şi ca instrument de vânzări. Anul trecut, circa 1.400 de oameni au venit aici să testeze maşinile, iar anul acesta ne aşteptăm la un număr similar“, a spus Paul Robinson, supervisor şi instructor în cadrul Porsche.
A urmat o scurtă trecere în revistă a tuturor modelelor Porsche. Eu nu am fost niciodată o fanatică a maşinilor, în mare parte din cauza faptului că nici nu conduc, dar nu trebuie să fii un specialist pentru a-ţi da seama că te afli în prezenţa superlativelor din industria auto.
„Un Cayenne (SUV-ul germanilor - n.red.) este folosit de majoritatea clienţilor noştri să-i ducă pe cei mici la şcoală, dar acesta este o maşină de teren pursânge“, încearcă să-şi convingă Paul Robinson audienţa.
Mai spune că toate maşinile pe care urma să le testăm aveau cutie automată de viteză, ceea ce din nou a fost o mare uşurare pentru biata de mine.
„Porsche este o super maşină de zi cu zi. Este maşina pe care poţi s-o conduci pe circuit pentru ca apoi să te duci la supermarket, dar dacă suntem agresivi cu maşina, şi ea va fi agresivă cu noi. Condusul pe o pistă de exemplu este ca un tangou, totul trebuie să curgă.“
Eu nu ştiu să dansez tangou şi nici nu sunt agresivă din fire, dar mă uitam la botul unui 911 Turbo şi parcă-i simţeam colţii ascuţiţi.
După introducere, am fost împărţite în grupe şi a început şcoala. Prima probă s-a numit Launch Control şi am făcut-o cu un Turbo S. Mai întâi s-a suit instructorul la volan. Nu mi-am dat seama ce a făcut pentru că era cu altcineva în dreapta, dar fără nicio avertizare maşina aia a încreţit asfaltul sub roţile sale, iar în câteva secunde epuizase 150 de metri. Zgomotul era infernal. Îmi tăcuseră toate celulele de spaimă. M-am urcat în maşină şi l-am rugat să facă el prima tură.
„Mă tem să nu leşin“, i-am spus cu toată seriozitatea.
Când a pornit din loc şi după ce s-a oprit, genunchii îmi tremurau. În viaţa mea nu am experimentat o astfel de descărcare de adrenalină. Timpul şi spaţiul se dilataseră. Nu auzi decât zgomotul acela animalic, nu simţi decât îmbrăţişarea scaunului, nu inhalezi decât extractul de miros de cauciuc. Am făcut schimb de locuri.
„Apasă frâna la podea. Apasă acceleraţia la podea. Ridică deodată frâna. Când treci de cele două conuri, apeşi frâna la podea. Ţii mâinile pe volan. Ai înţeles?“, mă întreabă instructorul.
Am dat din cap.
Am pus frâna la podea. Am pus acceleraţia la podea. Am eliberat brusc frâna şi am zburat în zgomotul a mii de copite care frământau asfaltul. 4-5 secunde, 120 de kilometri la oră. Cele două conuri. Frână bruscă. De la început. Aş fi făcut chestia asta de milioane de ori. De la început. De la început. De la unu la infinit. Nu există senzaţie mai spectaculoasă.
Apoi a urmat un slalom cu un Cayenne S E-hybrid. Nu se auzea nimic în maşina electrică. Era linişte, dar în nări tot miros de cauciuc încins aveam. Fabulos. Eu care aproape nu condusesem vreodată am mers cu 120 de kilometri la oră în câteva secunde.
Am mers apoi off-road cu un Macan Turbo, cu un Cayenne GTS şi cu un Panamera GTS. Am urcat maşina lateral pe un dâmb. Practic, roţile din partea stângă erau călare pe dâmb, cele din partea dreaptă erau la baza dâmbului iar maşina îşi ţinea echilibrul. Cu mine la volan. Apoi am urcat o pantă de 34 de grade, am oprit la mijlocul pantei după care am pornit din nou. Am coborâ apoi o pantă de 37 de grade.
„Ia piciorul de pe frână“, îmi spune instructorul prin staţie.
„Cum să iau piciorul de pe frână?“
„Ia piciorul de pe frână“, insistă.
L-am luat. Maşina a început să meargă singură, cu câţiva kilometri la oră. Doar ţineam de volan şi ea mergea. Apoi am urcat o pantă de 40 de grade. Nu mai vedeam drumul, vedeam doar cerul, dar maşina îşi continua urcuşul ca un căţărător profesionist.
A urmat apoi o probă de slalom cu un Boxter GTS, o maşină al cărei motor este lângă tine, să-l auzi, să-i simţi căldura, să-i apreciezi puterea aşa cum trebuie. Am fost groaznică. Am dărâmat vreo două conuri. După, a urmat o probă care s-a numit kick plate şi care simula mersul în condiţii de polei. Practic, intrai cu un Boxter S, la o viteză de 50 de kilometri la oră, pe o suprafaţă lucioasă, udată în prealabil. De cum intrai, pierdeai controlul maşinii. Niciuna dintre jurnalistele care au participat la această academie nu a reuşit să stăpânească Boxterul. Niciuna. Nu ne-am panicat pentru că instructorul ne-a zis că de obicei abia după o oră şi jumătate de încercări reuşeşti să-i pui hamurile maşinii. Poate doar voia să ne facă să ne simţim bine înainte de a intra pe circuit.
Introducerea pe circuit a fost făcută la bordul unui Macan, a unui Panamera şi a unui Cayenne, dar abia a doua zi nebunia avea să se dezlănţuie pentru că am luat la condus modele sport.
A doua azi am avut şi un alt instructor, o doamnă. De opt ani testa maşini pentru Porsche, abia se întorsese din Finlanda de la „chinuit“ bolizi şi o viaţă întreagă stătuse printre motoare. Avea nişte ochi albaştri ca cerul. Bine clădită. Un trup bine lucrat. Vârstă medie. Şi-a dat seama imediat cu cine are de a face.
Prima dată nici măcar nu am fost în stare să pornesc motorul. Am intrat apoi pe pistă.
„Ai încredere în mine“, se auzea prin staţie. „Dacă îţi spun că este complet sigur să accelerezi, accelerează. Ai încredere în mine. Nu te uita la nimic altceva decât la maşina din faţă. Unde te uiţi, acolo vei merge. Urmăreşte-mi îndeaproape linia. Ai încredere în mine. Ai încredere în mine“, îmi spunea prin staţie femeia cu ochi de gheaţă. Am avut. Am ajuns fără să-mi dau seama la 150 de kilometri la oră. Am simţit cum maşina aia se lipeşte de asfalt, am simţit cum frânele şi acceleraţia ascultă numai de mine şi de niciun alt factor extern. Era uluitoare rapiditatea cu care pierdeai din viteză şi incredibilă uşurinţa cu care depăşeai din nou suta de kilometri. Mânca pământul maşina aia în timp ce scaunul din piele se mula pe tine. Senzaţia pe care o ai controlând o astfel de maşină creează dependenţă, dar şi pericol pentru că te crezi capabil de orice. Uiţi că de fapt aia este super maşină şi că tu nu eşti un super om.
„Ai încredere în mine“, se auzea din când în când din staţie. De trei ori am fost la volan, iar ultima dată am fost singură, fără colega din Bulgaria. Singură cu Boxter S-ul albastru la fel ca ochii femeii care-mi cerea să am încredere în ea. Acelaşi Boxter S pe care niciuna dintre participantele la academie nu-l îmblânzise în condiţii de polei. Acum ajunsesem să mă înţeleg cu maşina azurie. Remarcabilă senzaţie.
Eu, omul care nu am condus aproape niciodată, reuşisem în două zile să ajung în câteva secunde la 120 de kilometri la oră. Eu, omul care a picat de trei ori examenul auto, am mers pe un zid cu maşina şi a urcat pante de 40 de grade. Eu, cea care nu ştia nimic, a condus şi cu 150 de kilometri la oră pe un circuit de Fomula 1.
Eu... eu sunt o mare mincinoasă. Nimic din cele de mai sus nu a fost făcut de mine, ci de maşina pe care o testam. Eu doar apăsam o pedală. Ea făcea totul. Super eroina mea de două zile.
