La un an de la deschiderea Griviţa 53, povestea teatrului din Calea Griviţei nu mai este despre ziduri, ci despre ce se întâmplă înăuntrul lor. Chris Simion-Mercurian şi soţul său Tiberiu Mercurian, cei care au pus bazele proiectului, văd următoarea etapă ca pe o construcţie mai greu de măsurat, formată dintr-un public fidel, o comunitate, din artişti şi un model prin care o instituţie culturală privată poate rămâne independentă.
Un teatru poate fi inagurat într-o zi, însă povestea lui abia atunci începe. Griviţa 53, primul teatru construit de la zero în România după aproape 80 de ani, a pornit cu o idee şi o cărămidă care au reuşit să se transforme într-o clădire dedicată artei şi teatrului.
Clădirea a fost inaugurată pe 19 septembrie 2025, de Ziua Bucureştiului, iar primul spectacol a avut loc în decembrie. De atunci, proiectul a început să fie măsurat nu doar în spectacole, bilete sau seri cu sala plină, ci în relaţiile care se formează în jurul lui.
„Din momentul în care au intrat primii spectatori, am înţeles că adevărata construcţie abia începe. O clădire poate fi inaugurată într-o zi. Un teatru se construieşte în fiecare seară. Clădirea a împlinit un an pe 19 septembrie. Teatrul va împlini un an pe 4 decembrie. Atunci a fost primul spectacol. Am pornit să construim un teatru şi am descoperit că, de fapt, construim o comunitate. De aici înainte, responsabilitatea noastră este să fim demni de această încredere“, spune Chris Simion.
Timp de ani, proiectul a fost asociat cu ideea de construcţie a unei clădiri. Astăzi, teatrul vrea să construiască o comunitate, o etapă poate mai dificilă decât cea în care clădirea a fost ridicată cărămidă cu cărămidă. Nu mai este vorba despre beton, autorizaţii sau ziduri, ci despre cum se construieşte o instituţie care trebuie să aibă un motiv să existe şi peste zece sau douăzeci de ani.
„A fost o succesiune de mici momente în care am început să înţeleg că Griviţa 53 nu mai este proiectul meu. Cred că primul semn a fost atunci când am început să văd oameni venind la teatru care nu aveau nicio legătură cu povestea construcţiei lui. Nu donaseră, nu fuseseră parte din campanie, nu urmăreau proiectul de ani de zile. Pur şi simplu au cumpărat un bilet, au intrat pe uşă şi au venit să vadă un spectacol. Pentru mine şi Tiberiu, acel gest aparent simplu a fost foarte puternic“, explică ea.
Griviţa 53 a început să trăiască abia atunci când oamenii au început să aibă propriile lor amintiri acolo. Este o diferenţă importantă pentru un teatru născut dintr-o comunitate. Cei care au ajutat la construcţie nu sunt neapărat aceiaşi cu cei care vor constitui publicul instituţiei în anii următori.
În primele şapte luni din 2026, Griviţa 53 a avut aproximativ 50 de spectacole şi în jur de 6.000 de spectatori. Repertoriul primului an a inclus patru producţii în primele şase luni, printre care „Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin“, „Funny Games“, „FADETO GREY“ şi „5Ă3â9“, alături de evenimente speciale, precum microstagiunea dedicată lui Eugenio Barba.
Cifrele sunt un indicator, dar nu sunt singurul lucru pe care teatrul îl urmăreşte. Pentru Chris Simion, mai important este dacă un spectator revine şi dacă începe să includă Griviţa 53 în propriul său traseu cultural.
„Nu vrem doar să avem săli pline, ci oameni care revin, care îşi construiesc un obicei din a veni la Griviţa 53 şi care simt că aici găsesc permanent ceva nou.“
De aici şi ideea de a nu transforma teatrul într-un spaţiu destinat exclusiv celor care îl cunosc deja.
Ca urmare a unui parteneriat cu autorităţile din sectorul 1, 20% dintre locurile disponibile la spectacole sunt oferite gratuit locuitorilor sectorului. Astfel, comunitatea din jurul teatrului nu mai e doar cea care a susţinut proiectul încă de la faza de idee, ci şi una care se extinde permanent. Iar cel mai important lucru pentru un astfel de proiect nu este doar să convingă oameni noi să vină la teatru, ci să îi convingă să revină.
Următoarea etapă pentru Griviţa 53 este legată tocmai de această idee a revenirii. Chris Simion nu vede teatrul ca pe un loc în care spectatorul intră cu zece minute înainte de începerea spectacolului şi pleacă imediat după aplauze. Spectacolul se află în centru, însă în jurul lui trebuie construită o apropiere nu de clădirea în sine, ci de teatru şi de artă.
„Teatrul trebuie să rămână inima locului. Tot ceea ce construim în jurul lui trebuie să apropie oamenii de artă şi de artişti, nu să concureze cu spectacolul.“
Tocmai aici apare şi discuţia despre identitatea artistică a teatrului. Pentru Chris Simion, libertatea, riscul şi dialogul sunt cele trei direcţii în jurul cărora ar trebui să se aşeze programul artistic. Nu există un singur gen sau o estetică pe care instituţia să vrea să o urmeze, ci mai degrabă o curiozitate pentru proiectele care au ceva de spus şi care justifică întâlnirea cu publicul.
„Nu cred într-un teatru care să aibă o singură estetică sau un singur gen. Griviţa 53 trebuie să fie un laborator în care artiştii pot propune, iar publicul poate descoperi. Criteriul nostru nu este să facem lucruri «altfel» doar pentru că sunt altfel. Ne interesează calitatea artistică şi necesitatea proiectului: de ce trebuie făcut acum, ce aduce nou, ce întrebare pune, ce tip de întâlnire creează cu publicul.“
Este o poziţie care lasă loc şi pentru proiecte care nu vin cu garanţia unui succes imediat. Pentru un teatru independent însă riscul artistic nu poate fi separat complet de responsabilitatea faţă de public şi faţă de resursele investite în fiecare producţie. Experimentul trebuie să aibă o justificare, iar libertatea nu înseamnă absenţa criteriilor.
„Cred că un teatru nou trebuie să îşi permită să rişte. Nu doar să aleagă proiectele sigure, ci să creeze spaţiu pentru voci distincte, pentru artişti tineri, pentru regizori şi dramaturgi care nu au avut încă multe contexte în care să încerce. Dar riscul nu înseamnă lipsă de responsabilitate. Poţi să fii experimental şi riguros în acelaşi timp. Până la urmă, dacă nu ne permitem să greşim niciodată, nu ne permitem nici să descoperim ceva nou.“
În acest spaţiu de încercare intră şi artiştii aflaţi la început de drum. Griviţa 53 îşi doreşte să îi pună în aceeaşi ecuaţie cu nume deja consacrate, nu pentru a crea o separare între generaţii, ci pentru a provoca întâlniri între experienţe diferite.
Pentru Chris Simion, schimbul nu ar trebui să funcţioneze într-o singură direcţie. Artiştii tineri au nevoie de context, de posibilitatea de a testa idei şi de feedback, însă şi cei cu experienţă pot fi scoşi din formulele pe care le cunosc prin întâlnirea cu generaţiile care vin din urmă.
„Nu vreau ca generaţia nouă să fie doar «formată» de cea veche. Vreau ca şi artiştii consacraţi să fie provocaţi de întrebările, energia şi metodele celor care vin din urmă. Cred că intergeneraţionalitatea poate fi foarte fertilă pentru un teatru. Un artist aflat la început poate avea nevoie de un context în care să încerce, să greşească, să primească feedback şi să crească, dar întâlnirea cu un artist consacrat poate să îi schimbe şi acestuia din urmă perspectiva.“
Este şi una dintre formele prin care teatrul îşi poate construi, în timp, un rol care depăşeşte producţia de spectacole. Un loc în care se poate debuta, experimenta, lucra cu alte discipline şi în care o idee poate fi testată înainte să devină un proiect matur.
De altfel, temele pe care Griviţa 53 vrea să le aducă în faţa publicului sunt desprinse din lumea în care acesta trăieşte. Singurătatea şi comunitatea, relaţiile dintre oameni, memoria şi identitatea, familia, migraţia, oraşul, tehnologia şi inteligenţa artificială, schimbările din lumea muncii sau anxietăţile unei generaţii care primeşte permanent informaţie pot deveni puncte de plecare pentru spectacole.
Uneori, forma poate fi clasică. Alteori, poate ieşi din graniţele teatrului convenţional şi poate include dans, muzică live, film, instalaţie, arte vizuale, tehnologie sau formate participative. Pentru Chris Simion însă experimentul nu este un scop în sine.
„Nu vreau să experimentăm doar de dragul experimentului. Forma trebuie să vină din întrebare. Dacă întrebarea cere dans, să fie dans. Dacă cere muzică live, să fie muzică live. Dacă cere tehnologie, să folosim tehnologia. Dar niciodată invers, să avem o tehnologie şi să căutăm apoi un motiv să o punem pe scenă.“
Această deschidere este importantă şi pentru relaţia teatrului cu oraşul. Griviţa 53 nu îşi propune să concureze cu instituţiile deja existente sau să rescrie istoria teatrului bucureştean, ci să adauge o altă formă de energie. Un spaţiu care să poată găzdui spectacole, dar şi întâlniri, debuturi, proiecte interdisciplinare şi conversaţii.
„Nu îmi doresc ca Griviţa 53 să fie cel mai mare teatru sau cel mai vizibil. Îmi doresc să fie un teatru distinct, care are o identitate, care descoperă şi susţine artişti, care creează spectacole ce pot pleca mai departe şi care are un public ce simte că acest loc îi aparţine.“
O clădire se poate termina. Un teatru, nu. El se construieşte în fiecare seară, odată cu cei care urcă pe scenă şi cu cei care aleg să stea în sală.
