Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXII)/ de Alex. Ştefănescu

24 iul 2015 54 afişări de Alex. Stefanescu

Tabloul fetei adormite

Revin la poemul Călin (File din poveste) şi anume la momentul în care Călin, după ce a pătruns clandestin în castel, în plină noapte, o contemplă pe fata de împărat scufundată în somn.Trebuie să ne imaginăm scena, care are şi o frumuseţe statuară, nu numai una poetică. Călin este un tânăr bărbat generic, judecând după lipsa oricărei preocupări a poetului de a-l portretiza. Faptul că s-a căţărat pe stânci, folosindu-se deopotrivă de mâini şi de genunchi, că a rupt gratiile ruginite ale unei bolţi, că a intrat pe vârfurile picioarelor în iatacul „tăinuit” nu îl individualizează. Îl putem considera, deci, nu un bărbat, ci bărbatul, dar îl putem considera şi o fantasmă erotică a fetei nubile. În mitologia populară românească această fantasmă se numeşte „zburător”, mod ingenios de a sugera că la trezirea fetei el dispare, aşa cum se pierde o pasăre în văzduh. Eminescu este sensibil la sugestiile oferite de folclor, în care are mai mare încredere decât în cei mai rafinaţi critici („Critici, voi, cu flori deşerte,/ Care roade n-aţi adus...”). În plus, preluând soluţii artistice din creaţia populară el are sentimentul că împrumută ceva de la el însuşi, într-atât de al său i se pare folclorul.

Priveliştea care i se oferă bărbatului este paradisiacă. Fata nu este goală, adică nu este aşa cum şi-ar dori-o, cu o lăcomie rudimentară, un bărbat din vremea noastră. Este mai mult decât goală şi anume eliberată de inhibiţiile din viaţa diurnă. În lumina lunii, ea se abandonează total şi se expune privirii unui martor despre care nu ştie că există şi la vederea căruia ar ţipa, fără îndoială, îngrozită, dar pe care l-a aşteptat, de câtva timp, în visurile ei tainice.

Tabloul fetei adormite se remarcă prin ceea ce s-ar putea numi un realism diafan. Este surprinzător cât de multe vede un poet visător, despre care ai putea crede că nu vede nimic. El observă, de exemplu, jocul de transparenţe al hainei de noapte care ascunde şi dezvăluie trupul alb. Neagu Djuvara a ironizat, într-o conferinţă ţinută în 2010 la Teatrul Naţional din Bucureşti, preferinţa de azi pentru trupurile bronzate (cele albe părându-ni-se, prin comparaţie, bolnăvicioase). El a numit această modă un exemplu de africanizare a Europei. Pe vremea lui Eminescu, într-adevăr, după cum reiese şi din tablourile lui Nicolae Grigorescu – în care nici măcar ţărăncile obligate de munca la câmp să stea în soare nu au feţele bronzate –, idealul era pielea albă, protejată de pălării şi mănuşi, de lenjerii compacte şi rochii atotcuprinzătoare. Această culoare a pielii era şi o dovadă că la nuditatea femeii un bărbat poate ajunge numai noaptea, în încăperi cu perdelele trase.

„Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri/ Prin uşoara-nvineţire a subţirilor mătăsuri;/ Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată/ Trupul  alb în goliciunea-i, curăţia lui de fată.”

Extrem de fină este observaţia lui Eminescu că suprapunerea de ţesături străvezii produce o „uşoară-nvineţire”. Ea ne face să ne gândim la remarca lui G. Călinescu, dintr-o caracterizare a prozei lui Liviu Rebreanu, că apa , incoloră când o luăm în pumni, devine, la proporţiile unei mări, albastră.

Descrierea propriu-zisă a fetei adormite, realizată de poet într-un moment de graţie, face să pălească tot ceea ce ne-a încântat vreodată  în poezia de dragoste a lumii:

„Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie,/ Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie,/ Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie,/ Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie,/ Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,/ Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;/ De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc,/ A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc.”

Versul „Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie” emoţionează prin gingăşia de acuarelă şi prin evocarea liniştii ritmate dintr-o încăpere în care există un ceas, de data aceasta fiind vorba însă de un ceas uman. Acelaşi vers emoţionează şi indirect, făcându-ne să ne gândim la tandreţea cu care Călin o priveşte pe fata adormită. Este nevoie de multă duioşie şi dragoste pentru ca un bărbat să vadă cum palpită discreta venă albastră de la tâmpla iubitei lui.

„Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat.” Versul a fost scris în 1876. Va mai trebui să treacă un secol pentru ca un alt poet român, Emil Brumaru, să ducă mai departe reprezentarea braţului unei femei adormite: „Fascinat de-al său geamăn, spre-oglindă/ Braţul tău prins în somn se-alungea/ Visător. Oh, să nu se desprindă!”

În sfârşit, este de neuitat versul „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”, vers în care este exploatat subtil contrastul dintre nemişcarea fetei adormite şi activitatea secretă din corpul ei. În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stângul peste dreptul şi dreptul peste stângul, tot nu va egala puterea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti: „De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc”.

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

Citeşte şi: