Ziarul de Duminică

Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXI)/ de Alex. Ştefănescu

17 iul 2015 78 afişări de Alex. Stefanescu

Sonoritatea versurilor şi muzica ideilor

Eminescu poate descrie orice: interiorul camerei sărăcăcioase a unui poet, iatacul în care doarme o fată de împărat, alunecări cu viteza luminii în spaţiul cosmic, agitaţia insectelor în iarbă, câmpuri de luptă cu mii de oşteni, apusuri de soare, păduri aplecate de vânt, fete care se oglindesc în apa unui lac, norii de pe cer, cu deplasarea lor lentă şi, în general, tot ce mişcă-n lumea asta. Foloseşte în acest scop, cum s-a demonstrat matematic, puţine cuvinte, pe care însă le combină ingenios şi le exploatează la maximum.

Poetul descrie ceea ce a văzut, dar şi ceea ce a visat. Peisajele din poezia sa sunt reale, dar şi imaginare. Iar prin descriere, Eminescu poate face ca peisajele reale să pară imaginare, iar cele imaginare să pară reale. În poemul Crăiasa din poveşti un peisaj cu un lac obişnuit, înconjurat de trestii, de genul celui real, din apropierea casei sale părinteşti din Ipoteşti, este descris astfel încât pare ireal, de o frumuseţe paradisiacă.

Poemul începe cu o imagine luată de sus, ca şi cum un operator TV s-ar afla într-un elicopter şi ar roti lent camera de luat vederi:

„Neguri albe, strălucite/ Naşte luna argintie,/ Ea le scoate peste ape,/ le întinde pe câmpie.” 

Ideea de „neguri albe” nu este produsul ambiţiei de a combina cuvinte cu sensuri opuse, pentru a-l uimi pe cititor, ci un mijloc de a descrie ceva foarte greu de descris şi anume ceţurile nopţii. Deşi strălucesc luminate de lună, ele rămân  opace. Sunt un întuneric alb, materii rarefiate care obturează privirea chiar dacă sunt luminiscente. Ca de obicei, Eminescu înregistrează esenţa a ceea ce ne încântă din lumea înconjurătoare.

Poemul începe deci cu o imagine luată de sus. Apoi operatorul TV celest strânge cadrul, prin transfocare, şi aduce în prim-planul atenţiei noastre lacul şi fata de pe malul lui:

„Lângă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră fină,/ Ruptă de mişcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină,// Dându-şi trestia-ntr-o parte,/ Stă copila lin plecată,/ Trandafiri aruncă roşii/ Peste unda fermecată.”

Scena cu fata care stă aplecată asupra apei şi aruncă în ea trandafiri roşii risca să pară convenţional-romantică, dacă poetul n-ar fi descris în prealabil, cu o precizie de artist iluminat, întinderea de apă. Pe luciul lacului − scrie Eminescu −  norii au urzit o umbră fină, ruptă de mişcări de valuri ca de bulgări de lumină. Priveliştea naturală are ceva dumnezeiesc, deşi poetul nu i-a adăugat nimic. A ştiut doar să o vadă. Realismul de fond al reprezentării inspiră încredere cititorului şi îl face să accepte şi atitudinea teatrală a fetei.

Un istoric astăzi la modă, Lucian Boia, face afirmaţia exorbitantă şi falsă că Eminescu şi-a cucerit cititorii doar prin muzicalitatea versurilor lui. Când este tradusă poezia eminesciană îşi pierde – susţine Lucian Boia – singurul ei atu, muzicalitatea, şi nu spune nimic străinilor. Nimic mai departe de adevăr. Lăsăm la o parte faptul că mulţi traducători talentaţi reuşesc să reconstituie în alte limbi muzica limbajului lui Eminescu. Dar, cu sau fără muzică, poezia eminesciană seduce prin noutatea uimitoare a viziunii asupra lumii. Norii care filtrează lumina lunii, imaginea lor reflectată în lac asemănătoare cu o pânză fină şi ruperea acestei pânze de mişcările apei ca de bulgări de lumină compun o privelişte care nu pierde aproape nimic prin traducerea poeziei într-o altă limbă. Când citim „bulgări de lumină” auzim o muzică a ideilor care nu are nicio legătură cu sonoritatea propriu-zisă a versurilor.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire

Citeşte şi: