Style

Tips & tricks. Pentru că tocmai a început şcoala, am întrebat cinci oameni din business ce îşi amintesc din prima lor zi pe băncile şcolii şi vă provocăm să faceţi acelaşi exerciţiu. Ce vă amintiţi din prima zi de şcoală? Ce stări vă vibrează încă în memorie?

16 sep 2021 68 afişări de Alina-Elena Vasiliu
Din aceeaşi categorie

„Să-ţi vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile - folosite în business şi nu numai - specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspiraţie sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, aşa că După Afaceri Premium dă sfară-n ţară şi pune reprezentanţii din lumea businessului în faţa unor provocări mai puţin stresante decât cele din viaţa de zi cu zi a afacerilor. Cum şcolile tocmai şi-a deschis porţile, provocarea a fost, de această dată, rememorarea primei zile de şcoală. Şi chiar dacă nu „vindem” ponturi de data aceasta, „vindem” câteva minute de nostalgie şi vă provocăm să faceţi acelaşi exerciţiu şi voi. Ce vă amintiţi din prima zi de şcoală? Ce stări vă vibrează încă în memorie?

 

Nicoleta Hriţcu,

cofondatoarea businessului Cuptorul Moldovencei din Iaşi:

„Experienţa grădiniţei pentru mine a fost foarte frumoasă şi, de aceea, am aşteptat şcoala ca pe aventura vieţii mele. Pe undeva, toată experienţa şcolii aşa a şi fost. O aventură cu mai multe episoade.

Nu am foarte multe amintiri de la vârsta aceea, dar ţin minte că mama mea acorda o foarte mare atenţie uniformei mele şi codiţelor împletite. Aveam gulere de dantelă cusute de mama şi un şorţ frumos. Şi mai ţin minte că eram foarte curioasă despre colegii mei, despre doamnele învăţătoare Maria Petrovna şi Lidia Fedoseevna şi despre şcoală în general.

Ţin minte că aveam o frică să nu se râdă de mine că aveam dinţii aiurea. Mi se schimbase deja o parte din dinţii de lapte şi cei noi mi se păreau gigantici şi urâţi. Şi mai ţin minte că voiam ca mama să-mi cumpere flori de la florărie, dar bineînţeles că a luat flori din grădina bunicii şi, nu ştiu de ce, asta mă făcea să mă simt aiurea, cum că nu suntem suficient de bogaţi.

Era şi entuziasm, şi bucurie, şi emoţie, şi frică, chiar şi disperare pe alocuri, dar în acelaşi timp încredere că totul va ieşi bine. Ceea ce mă face să cred că mama mea şi-a făcut bine partea ei. Îi sunt foarte, foarte recunoscătoare.“

 

Dochiţa Zenoveiov,

brand innovator în cadrul agenţiei de branding Inoveo:

„Îmi amintesc foarte bine doar câteva pasaje din acea zi. Primul este legat de momentul în care ne-am desprins din careu noi, bobocii, mai toţi cu ghiozdanele de piele maro în spate, şi am intrat în clădirea şcolii sub un pod de flori făcut de elevii mai mari. A fost un amalgam de emoţie şi de mândrie că ni se oferă o astfel de întâmpinare. De asemenea, parcă văd şi acum toată sala de clasă de la etajul 1, pregătită cu abecedare pe fiecare bancă, aliniate la stânga.

Mi-a rămas pe retină contrastul frumos creat între coperţile albastre ale abecedarului şi banca maronie. Şi văd catedra plină de flori şi pereţii pe care erau prezentate caligrafic şi descriptiv nişte semne - literele alfabetului. Îmi amintesc emoţia întâlnirii doamnei învăţătoare Ştefania Pintiliuc - pe atunci tovarăşa învăţătoare, un pedagog deosebit, cu o voce distinsă şi autoritară, dar şi prezentă când aveai nevoie de ajutor. Şi îl văd şi pe colegul meu Emil Grimmi, cu care am fost mult timp colegă de bancă, ştiindu-l încă de la grădiniţă.

Şi poate unul dintre cele mai puternice momente pe care le-a dezgropat întrebarea ta şi uşor de neînţeles de mine la momentul respectiv a fost cu mama. Chiar înainte să plecăm spre şcoală, mama mi-a dat ceva care părea a fi un şnur închis la culoare, dur, neregulat, întortocheat şi m-a rugat să-l descâlcesc. A vrut să vadă dacă îl voi dezlega singură sau îi voi cere ajutorul. Mult mai târziu am înţeles că era cordonul ombilical păstrat atâţia ani şi simbolistica momentului, şi anume să vadă cum mă voi descurca de acum încolo. Testul l-am rezolvat, am deznodat singură, fără să-i cer ajutorul atunci. Însă mama a fost sprijinul meu necon­diţionat pe întreaga perioadă a studiilor. Şi este şi acum. Chiar cred că am cea mai înţelegătoare şi susţi­nătoare mamă din lume. Şi la fel, cred că am avut parte de cel mai mişto colectiv de clasă, cu care m-am reîntâlnit acum câţiva ani la revederea de 25 de ani de la terminarea şcolii generale şi cu care ţin legătura şi graţie reţelelor sociale.“

 

Octavian Radu,

antreprenor, fondatorul reţelei de librării Diverta şi al altor businessuri în diverse domenii:

„Am o amintire foarte clară. Şcoala Generală 16 din Balta Albă. Ne-au aliniat în careul şcolii, pe clase, ceea ce mi s-a părut ciudat din prima: de ce nu putem să intrăm normal? La intrarea efectivă, trebuie să fi ieşit în evidenţă cu ceva, aşa că am primit de la însuşi directorul şcolii o mustrare: m-a tras de perciuni. Auzisem că, pe vremuri, la ţară, copiii mai erau altoiţi, dar nu-mi venea să cred.î

 

Marian Şeitan,

fondatorul grupului de marketing direct Mediapost Hit Mail:

„Şcoala mea este în mijlocul Bărăganului, în satul Roşiori din judeţul Brăila. Un sat de urmaşi ai unor băieţi de la ţară metamorfozaţi în luptători la Plevna, călare, în uniforme roşii şi care, întorşi victorioşi acasă, au fost răsplătiţi de rege cu cât pământ puteau munci. Legenda satului meu spune că la acea vreme puţine familii îşi puteau înzestra cu un cal băiatul chemat de rege la oaste şi în felul ăsta să primească mult-râvnita uniformă roşie de cavalerie. Adică, în satul nostru, s-au strâns băieţii din familiile cele mai capabile din judeţele dimprejur.

În prima zi de şcoală, eu duceam un buchet mare şi frumos pentru tovarăşa învăţătoare. În acea zi m-am simţit înconjurat de multă dragoste şi căldură - şcoala era familia mea extinsă. Profesorii şi învăţătorii mă cunoşteau de dinainte de a mă naşte, pentru că părinţii mei erau profesori ai şcolii. Şi totuşi, pentru că eram timid, în prima zi de şcoală am făcut o mare greşeală pentru imaginea mea de băieţel serios: m-am aşezat în bancă cu o fată. Am regretat luni de zile această mişcare, pentru că frăţia băieţilor serioşi, care se aşezaseră toţi în bancă băieţel cu băieţel, mă privea acum cu totală neîncredere. Era vârsta la care băieţii şi fetele erau două universuri disjuncte. Cum s-a putut întâmpla o aşa catastrofă pentru PR-ul meu?

Parcă a fost ieri: la datul buzna în clasă, o fetiţă slăbuţă, cu două codiţe orizontale, a ocupat prima bancă din rândul din mijloc, m-a fixat cu privirea şi m-a invitat să mă aşez lângă ea, bătând uşor cu palma scaunul de lângă ea. Iar eu, bine-crescut - sau prea moale, depinde cine mă priveşte - nu am putut refuza invitaţia.

Noua mea colegă de bancă auzise că va fi colegă de clasă cu «băiatu’ lu’ domn’ director» şi acţionase decisiv încă din primul moment. Ea este acum o întreprinzătoare de succes la Brăila, a rămas la fel de iute şi sigură pe ea şi poate că mi-a transferat şi mie un pic din iuţeala şi siguranţa ei.

Îmi mai amintesc că în prima zi de şcoală aveam în spate un ghiozdan frumos cu o maşină de epocă şi în el un penar chinezesc alb moale, pe care erau desenaţi un dragon şi o chinezoaică, iar înăuntru era un stilou chinezesc cu peniţă de aur. Ce mai, nimeni nu era ca mine! Iar tovarăşa noastră era tânără şi simpatică. Se vedea în ochii ei şi în zâmbetul ei larg că şi-a ales bine meseria şi că îi plac copiii. Toată lumea era a mea.“

 

Mona Muşat,

fondatoarea şcolii private Aletheea:

„Îmi amintesc de prima zi de şcoală ca şi când ar fi fost ieri. M-am trezit de dimineaţă nerăbdătoare să încep prima zi din clasa I. Auzisem poveşti că la şcoală doamnele învăţătoare sunt dure, exigente şi aveam emoţii mari. Fiind sora cea mai mare, experienţa era unică, eu aveam să fiu aceea care putea să le transmită surorilor mai mici impresiile mele legate de ce înseamnă să mergi la şcoală.

Am plecat cu mama de mână, pe drum a luat un buchet de flori albe, iar eu m-am oprit să mai rup o crenguţă dintr-un arbust ca să adaug la buchetul de flori, lucru care ne-a făcut să întârziem puţin şi să nu prindem nişte informaţii de direcţionare a copiilor în clase. Aşa că am intrat grăbite pe poarta Şcolii nr. 45 (acum Titu Maiorescu), cu bucurie şi puţină teamă de ce avea să se întâmple. Curtea şcolii era plină de copii, părinţi, bunici şi profesori, toţi organizaţi în celebrul careu. Am zărit-o pe doamna învăţătoare, doamna Stoian, avea în jur de 45 de ani şi s-a dovedit a fi o femeie foarte blajină, cu ochi albaştri şi cu un fel foarte prietenos de a fi cu noi, copiii.

După discursul directorului, ne-am îndreptat toţi spre clase. Eu şi încă vreo cinci colegi ne-am dus într-o clasă, ne-am aşezat în bănci, alături de alţi copii. Nu ne cunoşteam între noi, evident. A venit o doamnă învăţătoare, ne-a salutat şi, după o discuţie despre şcoală, ce vom face noi în clasa I şi nu mai ştiu exact ce, a început să ne strige după catalog. Ce să vezi! Noi ăştia cinci nu am fost strigaţi. De ce? Pentru că ne-am dus într-o altă clasă, la o altă învăţătoare. Şi-acum zâmbesc când îmi aduc aminte de întâmplare.“