Style

Cristina Roşca, editor-şef După Afaceri Premium: A fost nevoie să vină pandemia să redescopăr fotbalul. Doar sportul şi concertele au capacitatea asta unică de a mă conecta cu oameni mulţi şi necunoscuţi

06 aug 2021 211 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

În 1998, când România a participat la ultimul său Campionat Mondial de Fotbal, eu aveam 11 ani. Ştiam pe de rost numele tuturor jucătorilor - nu doar români, ci şi pe cei ai unor echipe europene în frunte cu Franţa şi Italia. Era al doilea Campionat Mondial pe care îl urmăream alături de tata. Stăteam seară de seară cu sufletul la gură pentru a vedea dacă echipa mea preferată din fiecare meci reuşeşte să îşi zdrobească sau măcar să învingă la mustaţă adversarul.

Exista la noi în familie un adevărat cult pentru „sportul-rege“ şi, uitându-mă în urmă, cred că ce făceam atunci este similar - doar într-o anumită măsură - cu ce fac azi cei care joacă la pariuri. Puneam pe o foaie structura grupelor şi apoi conturam treptat etapele de până în finală. Doar că totul rămânea la faza de dezbatere şi discuţie cu tata. Nu câştigam şi nu pierdeam niciunul niciun ban.

Anii au trecut, dar eu nu am uitat nici acum de Lizarazu, de Thierry Henry sau de Roberto Baggio. În schimb, am uitat să mă mai uit la meciuri de fotbal - interne sau internaţionale. Nici tata nu se mai uită la fel de des.

Iniţial, eu mi-am pierdut interesul pentru campionatul local, pe care l-am urmărit până cam tot pe atunci, deşi nici tata şi nici bunicul nu au reuşit să îmi insufle „dragostea“ pentru Rapid. Nici la Mondiale sau la Europene nu m-am mai uitat cu sfinţenie, deşi n-aş putea spune de ce neapărat. Cu siguranţă nu pentru că lipsea România.

Şi apoi a venit pandemia. Şi apoi a venit şi Euro 2020 şi m-am trezit uitându-mă la meciuri fără să-mi fi propus. Şi dintr-o joacă, am devenit susţinătoare „feroce“ a echipei Italiei (care a şi ieşit campioană).

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru italieni, începând cu del Piero, continuând cu Pirlo şi Marchisio, pur din raţiuni estetice. Bonucci şi Chiellini au venit doar să confirme în 2021 că Italia trebuia să fie favorita mea.

În finală, doar eu am reuşit să câştig lupta cu somnul. Mihai a capitulat înainte de prelungiri. Iar tata era acasă la Urziceni şi nu a prins nici el loviturile de departajare.

După ce orologiul a bătut miezul nopţii, am încercat să-mi temperez entuziasmul pentru a nu-i trezi pe vecini. Dar n-am reuşit. Am urlat de fericire la golul lui Bonucci şi apoi de alte câteva ori, pentru ca în final să ţopăi prin casă.

Ne auzeam doar eu şi cei care urmăreau meciul la terasa de la parterul blocului. Mă simţeam de parcă eram acolo cu ei şi ne bucuram împreună. Doar sportul şi concertele au - pentru mine cel puţin - capacitatea asta unică de a mă conecta cu oameni mulţi şi necunoscuţi.

Şi a fost nevoie să vină pandemia ca să-mi dau seama că mi-au lipsit, mai ales fotbalul, dar şi oamenii. Abia aştept Mondialul din 2022, care chiar sper să aibă loc anul viitor.