Există o vorbă pe care politicienii şi jurnaliştii români o reproduc de câteva decenii, anume că, în plan extern, România n-ar avea decât doi prieteni – Serbia şi Marea Neagră. Cartea apărută recent la Editura enciclopedică*) a istoricului profesor universitar Petre Ţurlea pare să demonstreze cu documente că nu există decât un singur prieten, Marea Neagră. Cartea este prima de acest gen la noi, anume că cele 150 de pagini de analize ale istoricului sunt însoţite de un număr copleşitor de documente – 140, în peste cinci sute de pagini! Din care reiese că situaţia românilor din Serbia, în perioada 1940-1944, are elemente de asemănare cu perioada postbelică. „Asemănările sunt majore şi negative: oprimarea de către sârbi a românilor, pe motive etnice; o permanentă încercare de deznaţionalizare a lor; acţiunea de blocare a oricărei manifestări de conservare a individualităţii lor naţionale, în toate planurile – economic, şcolar, religios, cultural, politic.”
O carte care demonstrează că, spre deosebire de România, Serbia nu şi-a îndeplinit îndatorirea de a aplica un tratament democratic minorităţilor naţionale din interiorul său.
Câteva spicuiri:
„În faţa Conferinţei de pace de la Paris, 1919-1920, s-au afişat şi problemele foarte complicate balcanice. Fiecare popor balcanic şi-a anunţat pretenţiile teritoriale, adesea depăşind îndreptăţirea istorică sau etnică. Evoluţia istorică făcuse imposibilă o trasare a graniţelor dintre state care să fie şi deplin dreaptă şi mulţumitoare pentru toţi. Pe deasupra, era problema românilor balcanici în conştiinţa cărora, de la jumătatea secolului al XIX-lea, se implantase deplin ideea că ei fac parte din poporul român, aria de etnogeneză a acestuia întinzându-se spre limita sudică a Peninsulei. Concentrarea comunităţilor româneşti la mari distanţe de graniţele României făcea ca aspiraţia unionistă să fie nerealizabilă, situaţie în care au fost susţinute mai multe soluţii: stat separat în mijlocul Peninsulei, un stat împreună cu albanezii, regiuni autonome în cadrul statelor balcanice, garantarea păstrării individualităţii etnice sub control internaţional. Românii balcanici trăitori la graniţele României, cei din Serbia în special, au pus şi problema unirii teritoriilor lor cu Ţara. Toate aceste deziderate au răzbătut în lucrările Conferinţei de Pace, asupra lor s-au adoptat hotărâri.” (...)
„Începută în 1919, mişcarea de emancipare a românilor balcanici, în perioada interbelică, foarte complexă - larg prezentată în literatura istorică, a fost influenţată atât de evoluţia, mai ales politică, a României, cât şi de politica faţă de minorităţile naţionale a statelor balcanice, inclusiv Serbia.
Deşi a întreţinut cu România relaţii de prietenie în perioada interbelică şi a colaborat cu aceasta în cadrul unor alianţe antirevizioniste - având doi inamici comuni, Ungaria şi Bulgaria -, totuşi, Iugoslavia a avut o politică aspră faţă de românii trăitori în cadrul ei. Oficial, prin recensăminte, numărul acestora era diminuat; se limita la maximum folosirea limbii române în şcoli şi în biserică; se nega românitatea timocenilor; se creau oprelişti artificiale în calea activităţii societăţilor culturale româneşti etc.
La sfârşitul perioadei interbelice, probleme minorităţilor naţionale agita puternic întreaga Europă, Berlinul şi Roma tinzând să o transforme în pretext de război. Se discutau intens două soluţii: aceea anexionistă, încălcând astfel graniţele hotărâte la Versailles; şi soluţia schimbului de populaţie.”
*) Petre Ţurlea – Românii din Serbia 1940-1944. Editura Enciclopedică
