„Să-ţi vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în mediul de business, dar nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspiraţie sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, aşa că După Afaceri Premium dă sfară în ţară şi îi pune pe reprezentanţii din lumea businessului în faţa unor provocări mai puţin stresante decât cele din viaţa de zi cu zi a afacerilor.
Primul job este cu siguranţă o experienţă care nu se uită niciodată. Primii bani câştigaţi făcând o activitate care poate sau nu să aibă legătură cu drumul profesional de mai târziu sunt cei mai valoroşi, iar amintirea lor – asemenea. De aceea, am întrebat cinci oameni din business cum şi-au câştigat primii bani, care a fost prima activitate remunerată din viaţa lor. Toţi au făcut apel la nostalgie şi ne-au povestit despre ce au avut de învăţat din acele experienţe de nepreţuit.
Diana Zahariea, directorul general al grupului Sergiana din Braşov: „Am crescut cu Sergiana, asistând la construcţia acestei afaceri de la primele cărămizi – şi la propriu, şi la figurat. Am avut şansa să observ cum se dezvoltă o afacere de familie, iar prima mea activitate de care îmi amintesc cu claritate a fost legată de aranjarea unor documente în ordine cronologică la secţia de livrare a fabricii. Deşi la acel moment nu realizam impactul pe termen lung, astăzi constat că acea experienţă m-a ajutat să devin o persoană extrem de organizată şi planificată, calităţi esenţiale în ceea ce fac în prezent.
O altă amintire dragă mie este legată de contactul cu clienţii şi de comerţul de servicii. Bunica mea administra primul nostru magazin din Poiana Mărului şi îmi plăcea nespus să o ajut. Îmi amintesc bucuria pe care o simţeam atunci când clienţii intrau în magazin şi îi întâmpinam cu «Bine aţi venit la Sergiana!». Acest gest simplu, dar semnificativ, a devenit parte integrantă a modului în care am dezvoltat înclinaţia spre turism şi servicii, precum şi grija faţă de client, aspecte care definesc astăzi multe dintre acţiunile mele.
Activitatea părinţilor mei legată de firmă a fost mereu un suport pentru mine, oferindu-mi oportunitatea de a învăţa să gândesc strategic şi să interpretez legislaţia.
De asemenea, soţul şi, totodată, colegul meu de serviciu a fost un mentor de nepreţuit, de la care am învăţat cât de important este să exercit un control optim, adaptat fiecărei situaţii. Un alt lucru care m-a marcat încă din adolescenţă a fost dorinţa de a avea propriul venit.
Deşi în acea perioadă nu mi-a lipsit aproape nimic, am simţit întotdeauna o satisfacţie aparte în a câştiga şi a gestiona banii mei. Am învăţat astfel să fiu chibzuită, să economisesc pentru a avea mereu un fond de rezervă, o abordare care mi-a oferit stabilitate şi siguranţă, atât în plan personal, cât şi profesional.
Dintotdeauna mi-am dorit să lucrez la Sergiana – nu m-aş vedea făcând altceva sau lucrând pentru altcineva.
Spiritul antreprenorial pe care l-am moştenit mă ajută să mă dezvolt în ritmul meu, având ocazia să implementez mereu idei noi şi să văd cum rezultatele muncii mele se simt direct în evoluţia afacerii.
Această libertate şi oportunitate de a-mi pune amprenta personală sunt motivele pentru care Sergiana a fost şi va rămâne locul meu de suflet.”
Mihai Neagu, CEO-ul îmbuteliatorilor de ape minerale Perla Harghitei şi Apemin Tuşnad: „Am primit o educaţie în sensul autonomiei financiare. Deşi nu am dus lipsă de nimic în perioada adolescenţei, «cultura banului produs de tine» pe care mi-a insuflat-o tatăl meu mi-a influenţat alegerile şi modul de acţiune încă de atunci.
Primii bani i-am câştigat în liceu, în clasa a X-a. În fiecare vineri noaptea mergeam să descarc banane la un centru angro din Ploieşti, oraşul natal. Munceam vinerea pentru că urma weekendul, când mă puteam odihni. Banii pe care îi obţineam erau banii mei de buzunar şi completau suma pe care părinţii mei mi-o dădeau pentru haine, distracţii etc. Simţeam o mare satisfacţie.
După terminarea liceului am fost agent de publicitate, deci o perioadă bună de timp mi-am câştigat banii din această activitate. Destul de repede însă am descoperit adevărata mea dragoste – şi înclinaţie, aş spune: vânzările, un domeniu în care am lucrat mulţi ani, pe diverse poziţii. Chiar dacă nu mai activez în mod direct în această zonă, recunosc că, din poziţia pe care o am acum, îmi place să mai intru, din când în când, cu colegii din departamentul de vânzări în discuţii detaliate despre anumiţi clienţi sau pieţe. E un câştig valoros reciproc.
Îmi aduc aminte că libertatea pe care am regăsit-o în vânzări mi-a alimentat entuziasmul de a face lucrurile natural, fără presiune, dar în acelaşi timp şi printr-o manieră neconvenţională, out of the box.
Erau vânzări tradiţionale, iar clienţii nu mă percepeau ca pe un om de vânzări, ci ca pe unul de al lor – deşi relaţia era una clară, tip furnizor-client. Eram agentul care îi recomanda clientului ce să cumpere şi ce nu.
Prima oară când am spus unui client că nu îi voi vinde un produs, chiar dacă îl ceruse, m-a provocat la o discuţie în care mi-am dat seama că nu trebuie să grăbesc un proces pe care îl vreau de durată. Produsul solicitat nu avea cum să funcţioneze într-o locaţie ca a lui, cu o clientelă ca a lui. Mi-am dat seama că nu trebuie să fiu oportunist, să mă bucur de 5 lei acum dacă pot face, cu acelaşi client, 10 lei mâine.
Clienţii mă simţeau sincer şi autentic şi vedeau în mine un partener pe termen lung.
Aceeaşi atitudine am abordat-o şi în cadrul echipelor, mai târziu. Nu sunt un disimulator foarte bun, drept pentru care am decis că sinceritatea faţă de ceilalţi şi argumentele aduse în discuţii, chiar dacă iau mai mult timp şi consumă mai multă energie, vor fi parte din modul în care voi relaţiona cu cei din jurul meu - fie ei clienţi, echipă sau prieteni.“
Catinca Tăbăcaru, directorul artistic al târgului de artă contemporană RAD Art Fair: „Eram în Toronto în 1998, iar la 17 ani, începând ultimul an de liceu, eram determinată să-mi plătesc singură excursia cu rucsacul în spate prin Europa pe care o planificam pentru vară.
Mi-am tipărit un CV (nu ştiu ce am pus în el, probabil experienţa de voluntariat la un spital de copii cu nevoi speciale, notele şi interesele din liceu) şi am umblat din loc în loc prin cartierul la modă de magazine şi restaurante din Toronto. Printr-o coincidenţă ce pare orchestrată de destin, am ajuns să lucrez la un restaurant renumit pentru barul său de jazz ascuns în subsol. Era exact localul care mi se părea cel mai incitant, dar în care nici nu visam că aş putea fi angajată, având în vedere că eram doar o adolescentă fără experienţă. Managerul m-a sunat a doua zi şi mi-a oferit poziţia de hostess la jazz barul acela.
Vă daţi seama că nu a fost uşor să-mi conving tatăl să mă lase să lucrez într-un restaurant, mai ales având în vedere aşteptările lui extrem de ridicate pentru mine. Dar ulterior în viaţă am terminat Dreptul şi am devenit negociator profesionist, deci nu m-am lăsat până nu a fost de acord. De joi până sâmbătă, după lăsarea serii, mă transformam din eleva în uniformă a unui prestigios liceu de fete din Canada într-o maestră a ospitalităţii, fără de care nu aveai şansa să obţii o masă.
La restaurant, colegii mei erau artişti, profesori sau călători, toţi cu cel puţin zece ani mai mari decât mine. M-au primit cu braţele deschise în cercul lor de după muncă, ce includea seri de biliard, vernisaje la galerii de artă, premiere de balet şi degustări de vinuri în weekend. Au devenit alternativa perfectă la petrecerile de liceu şi la superficialitatea care definea viaţa socială a liceelor private din Toronto. Restaurantul era frecventat de clienţi fideli, cu care am legat prietenii deosebite. M-au adoptat ca într-o familie mare care se reunea în fiecare vineri în acest loc special. Bacşişurile erau mari pentru a obţine o masă peste rând.
Îmi formasem un sistem elaborat pentru gestionarea banilor obţinuţi: jumătate îi puneam deoparte pentru acea excursie cu rucsacul plănuită pentru vara de dinaintea facultăţii (într-o cutiuţă bine ascunsă de sora mea mai mică cu zece ani care trebuia să ştie tot ce mişcă în casă şi care raporta zilnic mamei orice mişcare a mea), iar un sfert îi foloseam pentru călătoriile spontane cu prietenii la cabanele de pe malul lacurilor canadiene. Ce rămânea foloseam pentru «cheltuieli importante»: blugi Miss Sixty şi îngheţate la cafenele frecventate de băieţi şi fete cu geci de piele şi motociclete.
După şase luni, făcusem marea sumă de 3.000 de dolari (în vremuri când camerele la hostelurile din Europa frecventate de turişti tineri costau 7 dolari pe noapte). Tot în acea perioadă am aflat că am fost admisă la facultatea Berkeley, moment în care mi-am luat rămas-bun de la colegii mei şi timpul rămas până la sfârşitul liceului l-am petrecut în spiritul «la dolce vita», pregătindu-mă de marea aventură a studenţiei în California.”
Antonia Negrău, fondatoarea brandului de modă Aceeaşi Mărie: „Probabil că primii bani câştigaţi au venit în liceu, când am făcut câteva shootinguri pentru branduri de haine.
Pasiunea pentru fashion era deja acolo, creată din copilărie, iar primul contact cu lumea modei a avut loc prin aceste şedinţe foto.
În anii de facultate am trecut prin multe experienţe, mă bucur că am avut ocazia să explorez mici colaborări cu o firmă de evenimente, cu o companie din domeniul imobiliar şi cu un brand de beauty. În acei ani mi-am dat seama ce îmi doresc şi ce nu îmi doresc de la un loc de muncă.
Primul job în adevăratul sens al cuvântului a fost la compania de monitorizare Media Trust, alături de nişte oameni care m-au primit cu căldură şi au fost extrem de deschişi să mă înveţe lucruri. Mă bucur că păstrăm legătura până în ziua de azi.
Cred că un moment definitoriu pentru cariera mea în comunicare a fost angajarea în publicitate, la Friends Advertising. Zilele lungi de filmări, munca la campanii şi acel vibe de agenţie de publicitate mi-au dat perspective şi m-au ajutat să înţeleg cum funcţionează lucrurile în comunicare la nivel mare.“
Iulian Berghian, CEO al reţelei de agenţii imobiliare RE/MAX România: „Aproape ca orice absolvent al Facultăţii de matematică, imediat după terminarea acesteia am devenit profesor. Astfel, prima mea experienţă remunerată a fost ca profesor de matematică la o şcoală gimnazială. Lucram patru ore pe zi şi câştigam 2.500.000 lei vechi/lună.
Ce a fost cu adevărat unic a fost experienţa de a avea în clasă doar elevi de etnie rromă, care erau educaţi într-un cu totul alt sistem de valori faţă cel cu care eram eu construit. A fost o provocare continuă de a înţelege şi a adapta programele şcolare la nivelul de implicare a elevilor, pentru a le atrage interesul spre ceea ce eu consideram a fi atunci cea mai frumoasă materie ce se învaţă în şcoală.
La 22 de ani, după 16 ani de şcoală, am înţeles pentru prima dată cât de diferiţi sunt oamenii, cum îşi construiesc sistemul de valori, cum aleg să aprecieze sau nu un om şi cât de greşit este să-i etichetăm într-un fel sau altul doar pentru că suntem diferiţi. Acei copii, prin felul lor simplu de a trata oamenii, m-au învăţat că nu e nevoie de «joardă» pentru a te face ascultat, chiar dacă majoritatea profesorilor o foloseau.
Am înţeles atunci cât de mult contează să asculţi, înainte de a preda, să înţelegi cu adevărat dorinţele oamenilor înainte de a le ţine o lecţie, să le cunoşti nevoile înainte de a le vinde un produs sau un serviciu.
Consider că succesul meu ulterior, în cariera mea în vânzări, apoi în cea de trainer şi manager, se datorează în mare măsură interacţiunii mele de atunci, cu elevi care, deşi ajunseseră în clasa a V-a şi nu ştiau tabla înmulţirii, erau atât de direcţi în a-ţi spune ce faci bine şi ce nu, încât aveai multe de învăţat dacă lăsai deoparte orgoliul de profesor. Atunci mi s-a părut greu să lucrez acolo, dar azi, la 23 de ani după, mă bucur că am avut oportunitatea de a fi profesor de matematică pentru doi ani la acea şcoală.“
