Sous le ciel de Paris... Am aterizat cu melodia lui Edith Piaf repetându-se obsesiv în căşti. Aveam să o ascult şi în taxi, de la aeroport până la Opera Naţională, în timp ce căscam ochii la oameni, străzi, maşini, parcuri, Turnul Eiffel şi iar oameni, trafic. Eram pentru prima dată la Paris şi atunci a fost momentul în care am decis că mă voi întoarce până îl voi descoperi pe tot. Făcusem planul de acasă, ştiam exact de unde vom începe traseul atât de bine stabilit. Aveam numai 3 zile la dispoziţie, aşa că primele două erau dedicate obiectivelor importante, urmând ca în ultima zi să rătăcim pe străduţe în căutare de arhitecturi interesante, cafenele pitoreşti şi tot felul de locuri despre care nu a scris nimeni în niciun ghid de turism. Şi am pornit. Mai întâi a fost Luvrul. Oameni mulţi, din toate colţurile lumii, se fotografiau sprijinind piramida şi mimând mersul egiptean sau se odihneau pe treptele şi bordurile din curtea muzeului. Am privit printre ei la impunătoarea clădire de peste 200.000 de metri pătraţi. Am decis să nu intrăm, pentru că o zi cu siguranţă nu era de ajuns pentru o vizită decentă. Aşa că ne-am oprit într-un colţ al curţii pătrate pentru câteva minute, după care am pornit mai departe prin Grădinile Tuileries până în Place de la Concorde, unde începe şi celebra Champs Elysees, la care am admirat mai mult bucata flancată de pomi, flori şi băncuţe decât pe cea cu magazine, aglomeraţie şi mult prea multă mizerie. La capătul ei ne aştepta Arcul de Triumf. Nu am întârziat mult aici pentru că voiam să vedem Hotel des Invalides, construit de Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, pentru veterani şi pentru cei răniţi în război. Într-un final am ajuns la Turnul Eiffel. Cu riscul că voi repeta acelaşi clişeu pe care l-aţi auzit probabil de nenumărate ori, nu contează câte fotografii sau filme aţi văzut cu turnul, nimic nu se compară cu realitatea. Pur şi simplu îţi ia respiraţia. Avea să mă impresioneze şi mai mult seara, când l-am revăzut luminat, aşa cum se oglindea într-o Senă cu valuri bogate de la vasele de croazieră.
Ne-am oprit la un moment dat la un bistro, la una dintre mesele de pe trotuar, mese care, dacă nu ar fi fost atât de romantic de mici, aproape că ne-ar fi permis să aşezăm pe ele două farfurii cu foie gras şi două pahare de vin roşu. Ne-am înghesuit însă într-un stil pur franţuzesc şi, după ce ne-am potolit foamea, am pornit spre La Defense, cartierul în care se află Grande Arche, noul arc de triumf. Aici sunt peste 3 milioane de metri pătraţi de birouri în clădiri înalte de sticlă şi oţel, dar şi blocuri de apartamente care se află în interiorul şi exteriorul unui bulevard circular cu sens unic. Cartierul se întinde pe o esplanadă pietonală de 31 de hectare cu grădini suspendate, fântâni şi peste 60 de opere artistice contemporane. La întoarcere ne-am oprit la Notre Dame, în drum spre hotel. Terminasem obiectivele pentru prima zi, aşa că ne puteam recompensa cu o plimbare leneşă pe malul Senei. Se lăsase întunericul, turiştii se culcaseră, străzile erau goale. În liniştea noppţii pariziene, de pe o bancă ascunsă la umbra unui pod peste Sena, am văzut Turnul Eiffel luminat în toată splendoarea.
A fost imaginea cu care am adormit şi cu care m-am trezit a doua zi, dornică să încerc un mic dejun parizian cu croissante cu unt şi caffe au lait (sau creme, cum îi spun francezii). Am căutat pe străduţe până am găsit un bistro deschis, cu terasă afară, la soare, şi cu cel puţin câteva mese ocupate de parizieni. Până la urmă, ei ştiu unde se mănâncă cel mai bine la ei acasă. Şi au avut dreptate. Croissantele aburinde cu unt au fost delicioase, iar cafeaua ne-a dat suficientă energie să ajungem la Sacre Coeur, pe dealul Montmartre, pe care l-am urcat conştiincioşi pe jos. Toate cele 222 de trepte. Am trecut şi prin Place Dalida şi am admirat şi operele pictorilor stradali, în ciuda aglomeraţiei.
Cât despre panorama Parisului de la înălţimea celor 130 de metri, pot spune că a fost egalată în măiestrie doar de Iya Traore, freestyler-ul care face jonglerii cu mingea de fotbal chiar în faţa bazilicii. În biserică am ajuns la momentul slujbei de duminică. Ne-am oprit pentru câteva momente şi am admirat corul de maici pe cât de simplu, pe atât de înălţător. Apoi am luat clătite cu patru tipuri de brânză (franţuzească, bineînţeles) şi ne-am aşezat pe iarbă în spatele bisericii, alături de ceilalţi: turişti şi localnici, pictori şi cântăreţi la chitară. Am coborât tot pe jos, pe străduţe întortocheate şi înguste, lipsite de turişti. De la geamul unui apartament se auzea cineva care făcea repetiţii la pian. În rest, nimic nu perturba liniştea după-amiezii însorite de duminică. Poate doar câteva râsete de copii sau clinchete de pahare, semn că familiile luau masa împreună şi preţuiau cum se cuvine evenimentul.
Ne-am plimbat încet până la Moulin Rouge. Am fi intrat la spectacol dacă nu trebuia să facem rezervare cu cel puţin o săptămână în avans. Aşa că nu am avut de ales decât să ne continuăm plimbarea spre hotel, cu un mic popas nocturn în Place Vendome, acolo unde s-au adunat cele mai importante branduri de ceasuri şi bijuterii din lume, de la Van Cleef&Arpels la Boucheron sau Cartier, Rolex, Piaget, Patek Philippe.
Ultima zi a fost cea mai plăcută dintre toate pentru că am avut timp să rătăcim pe străzi fără vreun ţel anume. Aşa am ajuns la unul dintre restaurantele Buddha Bar, la Institut du Monde Arabe, la centrul Pompidou şi la Atelierul Brâncuşi care, din nefericire, era închis. Am băut un vin franţuzesc cu brie şi camembert la terasa unui restaurant dintr-o intersecţie aglomerată, am mers la shopping în Galeriile Lafayette şi ne-am plimbat prin ploaie în cartierul latin.
Am încheiat ziua şi mini-vacanţa pe o altă bancă de pe malul Senei, acolo unde mi-am şi promis că mă voi întoarce.
