ZF 24

De amorul artei

08 nov 2018 138 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Îmi aduc aminte perfect prima mea vizită la un muzeu. Eram la gimnaziu - pe la începutul lui - când ai mei m-au trimis în vizită la o prietenă de familie care locuia la Capitală. Eu, copil provincial fiind, născută şi crescută în Urziceni, un orăşel aflat în coasta Bucureştiului, nu ştiam prea bine cum e cu muzeele. Nu prea mersesem, nici excursii cu şcoala nu prea se făceau pe atunci. Nu la muzeu cel puţin şi nici în Capitală.

Acum pe buletin apare că sunt bucureşteancă, dar ştiu eu mai bine. Cum e vorba aia, poţi scoate omul din Urziceni, dar nu şi Urziceniul din om.

Dar să revin. Am venit la Bucureşti într-o primăvară cam rece şi timp de câteva zile am făcut un tur al muzeelor - Artă, Istorie, Militar. Le-am bifat pe toate, dar doar muzeul de artă mi-a rămas aşa aproape de suflet. Poate şi pentru că nu mi-au plăcut niciodată  nici istoria şi nici războaiele.

Ani au trecut mulţi de atunci, dar şi astăzi când merg într-un loc nou nu vizitez alte muzee decât pe cele de artă: clasică, modernă, contemporană. Ce e drept, până recent nu prea am avut contact cu arta contemporană pentru că mereu am crezut că arta e făcută să îţi placă. De aceea am pierdut o zi întreagă în München în Alte Pinakothek. Au urrmat apoi Neue Pinakothek şi Pinakothek der Moderne. Mă puteai pierde uşor în faţa unei lucrări desăvârşite şi încă poţi. Doar că am descoperit relativ recent că arta nu trebuie să fie neapărat frumoasă.

„She never looked nice. She looked like art, and art wasn't supposed to look nice; it was supposed to make you feel something.“ („Ea nu era drăguţă. Arăta ca o operă de artă, iar arta nu trebuie să fie drăguţă, trebuie să te facă să simţi ceva“ - trad.) Cam aşa văd eu astăzi situaţia, cam cum zice autoarea Rainbow Rowell în romanul „Eleanor & Park“.

Şi cred că cel mai concludent exemplu aici e chiar recent. La ediţia din acest an a viennacontemporary (unul dintre principalele târguri de artă contemporană din Europa) mi-au căzut privirile pe un colaj de lucrări ale lui Dan Acostioaei. Se numeau Firenze, Venice, Kassel, Vienna, Miami şi Basel.

M-a atras mai degrabă asemănarea cu simbolistica ortodoxă, dar a fost o atracţie imediată. A fost curiozitatea să aflu mai mult, să înţeleg. Am aflat că este o serie de opere menite să aducă în prim-plan modul în care artiştii şi galeriştii deopotrivă se închină la marile târguri de artă aşa cum credincioşii se închină la icoanele ortodoxe. Nu aş descrie lucrarea ca fiind frumoasă, dar m-a făcut să mă gândesc la multe. Şi cred, că arta cam despre asta e, despre introspecţie, despre cugetare, despre dezbateri - interioare sau exterioare - de ce nu.

Şi tocmai pentru asta - dar nu numai - am adunat în această ediţie a După Afaceri Premium o serie de interviuri cu artişti, galerişti şi iubitori de artă. Sperăm că vă vom pune pe gânduri şi poate chiar vă vom convinge că arta contemporană românească merită. Studiată, analizată, apreciată.