Travel

V-aţi imaginat vreodată cum arată Paradisul? Pentru unii dintre marii artişti ai lumii, în frunte cu Paul Cézanne sau Pablo Picasso, raiul este un loc de pe pe pământ şi se numeşte Provence. GALERIE FOTO

17 apr 2019 3165 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

An de an se realizează clasamente şi topuri pentru cei mai fericiţi oameni din lume, cei mai longevivi sau cei mai sănătoşi. La vârf îşi fac loc de fiecare dată italienii, spaniolii şi francezii, şi nu există nicio urmă de îndoială de ce. Sunt scăldaţi de soare şi mângâiaţi de briza mării, se răsfaţă cu vinuri bune şi cu gastronomie fină. Ce le-ar mai putea lipsi să fie fericiţi? Artă? Arhitectură? Le au din plin, iar unul dintre cele mai concludente exemple este Provence, o regiune din sudul Franţei cu care zeii au fost mai mult decât generoşi. S-or fi îndrăgostit şi ei de satele şi oraşele cochete, de oamenii calzi şi de lumina aurie, aşa cum au făcut-o unii dintre marii artişti ai lumii, în frunte cu Paul Cézanne sau Pablo Picasso.

Provence este doar una dintre regiunile Fran­ţei, cuprinsă undeva între Marea Medite­rană la sud, Avignon la vest şi canionul Verdon în nord-est. Deşi ocupă mai puţin de 10% din totalul suprafeţei acestei ţări, regiunea cuprinde între „graniţele“ ei tot ce are mai bun de oferit Franţa, de la natură la gastronomie şi de la artă şi arhitectură la oameni. Toată lumea asociază - pe bună dreptate - Provence cu lavanda (care începe să înflorească în iunie şi care este apoi culeasă spre final de iulie), dar acesta e doar un motiv în plus ca să ajungi aici. Istoria de mii de ani a unor oraşe precum Arles, aerul boem al urbelor de genul Aix-en-Provence şi mixul cosmopolit al „capitalei“ Marsilia sunt la rândul lor motive suficiente pentru o vizită. Poţi petrece aici de la câteva zile la câteva săptămâni, fără să te plictiseşti. Ba mai mult, o să simţi mereu că rămâne ceva în plus de făcut.

Artiştii - de la Paul Cézanne la pictorii contemporani - spun că iarna e specială în sudul Franţei pentru că lumina e caldă, perfectă pentru a pune în valoare locurile. De fapt însă, fiecare anotimp are farmecul lui.

Eu am ajuns în Provence într-o zi însorită de februarie, când soarele se bucura de tot cerul, fără urmă de companie din partea unor nori. Nu e ceva anormal să fie soare în Provence în februarie, dar să ai cinci zile consecutive cu un cer curat ca lacrima implică, vreau eu să cred, un strop de noroc. După sufletul omului, cum îmi place mie să spun. Am aterizat pe aeroportul din Marsilia după un zbor direct din Bucureşti ce a durat puţin mai mult de două ore. Operatorul aerian Ryanair a lansat în toamna anului trecut o cursă directă între cele două oraşe, operată de două ori pe săptămână. Iar de la aeroport, după un drum de 15-20 de minute cu maşina, ajungi fie în Marsilia, fie în Aix-en-Provence, două dintre bijuteriile regiunii, una - un diamant neşlefuit (Marsilia), iar cealaltă o piatră preţioasă atent pusă în valoare.

Ca să poţi explora cu adevărat regiunea, cel mai uşor este cu maşina, deşi există şi transport în comun care face legătură între principalele puncte de interes. Eu personal sunt un şofer neîndemânatic şi lipsit de experienţă, aşa că prefer să fiu condusă mai degrabă decât să mă aflu la volanul unui bolid mai mult sau mai puţin puternic. Aşa că am avut noroc cu Frabrice de la Provence Explorer care m-a plimbat pentru a simţi gustul regiunii.

Prima oprire de la aeroport a fost în Aix-en-Provence, cunoscut de mulţi prin prisma a doi dintre locuitorii săi de seamă - artistul Paul Cézanne şi scriitorul Émile Zola. Cei doi au fost de altfel prieteni, iar Pablo Picasso a fost un fan al lui Cézanne, pe care l-a considerat fondatorul artei moderne şi căruia i-a cumpărat o serie de opere. „Cézanne este cel mai cunoscut locuitor al oraşului Aix-en-Pro­vence, petrecându-şi circa 70% din viaţă aici. Tatăl său era bancher, astfel că artistul a provenit dintr-o familie bogată. Pe Zola l-a cunoscut la liceu, când scriitorul francez i-a dat pictorului un coş de mere care va deveni apoi laitmotiv în operele lui Cézanne“, povestea ghidul care m-a însoţit într-o vizită prin oraşul celor 100 de fântâni şi mai bine de 165 de vile istorice (hotel particulier) dintre care cea mai spectaculoasă - la interior şi la exterior - este Caumont, devenită centru de artă.

De altfel, oraşul este împărţit în două de către bulevardul principal Cours Mirabeau, flancat de cafenele şi restaurante. Acelaşi bulevard se umple de trei ori pe săptămână - în zilele de piaţă (celebrele pieţe provensale) - de zeci de comercianţi care vând haine, încălţări şi cosmetice. Ceva mai departe, în zona veche a oraşului, există alte pieţe: una de legume-fructe şi o alta de flori. Zona veche a oraşului este de fapt un labirint de străduţe înguste şi întortocheate. De partea cealaltă a Cours Mirabeau se află cartierul „nou“ Mazarin, construit începând cu secolul al XVII-lea. Prin comparaţie, oraşul vechi a fost primul construit de romani în Franţa, potrivit ghidului, iar apoi suprafaţa a fost crescută în timp de nouă ori.

Ce te cucereşte la Aix-en-Provence este faptul că străzile oraşului nu sunt flancate de branduri mari din domeniul restaurantelor şi al modei, ci de buticuri locale şi cafenele şi taverne tinere. Spre exemplu, restaurantul Il Était une Fois este o afacere de familie, cu doi angajaţi - soţul în bucătărie, iar soţia în „front-office“. Nu toate sunt însă afaceri noi în Aix-en-Provence, Café Les Deux Garçons este o „instituţie“ în oraş, fondată în 1792. De-a lungul anilor i-au trecut pragul nume mari precum Cézanne, Zola sau Picasso care venea aici dimineaţa să îşi citească ziarul. Ulterior, Winston Churchill şi-a scris memoriile în Café Les Deux Garçons, iar printre vizitatori se mai numără şi Édith Piaf, Alain Delon şi George Clooney.

Mai puţin cunoscută prin prisma vizitatorilor săi, dar mai cosmopolită, Marsilia a fost pentru mine surpriza acestei escapade. Şi nu pentru că nu-mi plac oraşele mari - mă hrănesc cu zumzetul lor, nu pentru că auzisem poveşti istorice despre acest loc, ci pur şi simplu pentru că nu ştiam la ce să mă aştept. Şi m-a învăluit cu totul în aromele sale de peşte şi mare, m-a lăsat să mă pierd printre strădu­ţele din centru vechi şi din cartierul Le Panier, m-a purtat între clădiri noi, cu arhitectură modernă şi palate istorice pe suprafaţa cărora era evidentă trecerea timpului.

Marsilia este cel mai vechi oraş din Franţa, care a avut avantajul de a fi construit lângă un port într-o perioadă în care comerţul pe mare era cheia dezvoltării. Apoi, urbea a fost extinsă treptat pentru a deveni o metropolă, al doilea cel mai mare oraş din Hexagon ca populaţie şi cel mai extins ca suprafaţă. Abia când urci sus pe deal la catedrala Basilique Notre-Dame de la Garde îţi dai seama de fapt că se întinde cât vezi cu ochii. Şi este construit pe diverse coline, în total 111 „sate“ adunate laolaltă. De altfel, localnicii când se prezintă nu spun că sunt din Marsilia, ci din zona x, fostul sat y. Aceste detalii arată de fapt stilul de viaţă al unei persoane, spun şi astăzi localnicii. Dar şi ca turist simţi aceste diferenţe între regiuni, simţi romantismul din cartierul istoric Le Panier unde casele sunt colorate, iar la balcoane atârnă rufele proaspăt spălate care dansează în bătaia vântului. În port este o forfotă permanentă, iar în dimineţile cu piaţa de peşte este un spectacol. Bărcile valsează pe ritmul valurilor, iar portul din oraş este flancat de cele două forturi de la înălţimea cărora poţi avea o imagine de ansamblu asupra zonei. Iar un drum de doar 10 minute cu maşina te duce într-un univers cu totul nou, deşi pe hartă este tot în acelaşi oraş. Vallon de Auffres este de fapt un cartier al Marsiliei, deşi se simte ca un sat de sine stătător, unde casele colorate se asortează perfect cu verdele mării, iar bărcile nu fac decât să completeze acest tablou impresionist.

Oraşul fanion din sudul Franţei îşi trăieşte acum a doua tinereţe după ce a renăscut în 2013, când a fost Capitala europeană a culturii. În anii ce au precedat evenimentul, portul s-a transformat dintr-o zonă congestionată de maşini, într-una de promenadă, iar pe harta Marsiliei s-au ridicat o serie de muzee şi clădiri moderne, îmbrăcate în haine cool şi colorate care au dat un suflu nou. Există însă şi unele lucruri care nu se schimbă niciodată aici, şi anume în continuare bouillabaisse rămâne felul de mâncare tradiţional, preparat cu multă grijă şi trudă de unii dintre cei mai iscusiţi bucătari. Da, scena culinară a oraşului este mixtă, dar o călătorie în Provence nu poate fi completă fără această experienţă. Şi la fel, nu poţi pleca din Marsilia fără unul (bine, de fapt 2-3) săpunuri. De Marsilia, bineînţeles. Cred însă că e nevoie de o clarificare aici: adevăratul săpun de Marsilia este alb sau verde şi nu are miros. Toate celelalte sunt doar o serie de replici.

Şi, după ce am plecat din Marsilia cu propriul săpun şi cu burta plină (pentru că nu se putea altfel după o vizită la Chez Madie les Gallinettes), am poposit în Arles, ultima „escală“ în această călătorie înainte de revenirea pe plaiuri mioritice. Dacă Aix-en-Provence e boem, iar Marsilia e cosmopolit, pentru Arles îmi vine în minte doar un atribut: intim. Ah, şi este un oraş care respiră istorie şi care şi-a păstrat bine amfiteatrul roman şi teatrul realizat în aceeaşi perioadă. De fapt, între graniţele micului oraş sunt opt monumente istorice înscrise în patrimoniul UNESCO. În amfiteatrul din Arles în continuare au loc evenimente cum ar fi coridele care se organizează de două ori pe an - în perioada sărbătorilor Pascale şi în septembrie. Nu e singurul oraş din Franţa unde astfel de evenimente încă au loc. Ba mai mult, taurul este văzut ca o delicatesă, ce se poate încerca (pentru cei care poftesc) în orice perioadă din an.

Dar, dincolo de istoria îndelungată şi de coride, Arles este oraşul lui Van Gogh care a petrecut aici 15 luni, perioadă în care a realizat 250 de opere dintr-un total de 800 pe întreaga perioadă a vieţii lui. „Se spune că Van Gogh avea nevoie de doar 4 ore pentru a finaliza un tablou“, spune ghidul din oraş.

Prin comparaţie, Cézanne picta greu, avea nevoie de 2-3 săptămâni pentru un tablou cu natură moartă deoarece dorea să creeze volum prin culoare. Iar la portrete, tocmai pentru că avea nevoie de timp, apela doar la oamenii cunoscuţi precum soţia sa sau grădinarul. Pe soţia sa a pictat-o de 45 de ori spre exemplu pentru că reuşea să stea nemişcată ore în şir. Nu poţi ajunge în Provence fără să treci pe la atelierul lui Cézanne sau pe la centrul de artă din Caumont din Aix-en-Provence, pe la muzeul MuCEM din Marsilia sau la fundaţia Vincent Van Gogh din Arles.

Iar lista poate continua, dar esenţele tari trebuie administrate în doze mici, aşa că mă voi opri aici.