Travel

GALERIE FOTO. Cum arată ţara care a inventat vinul? Munţii se înalţă spre 5.000 de metri, Marea Neagră e albastră, iar oraşul-capitală rivalizează cu Parisul

14 sep 2019 5580 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Sunt atât de multe locuri ce trebuie văzute în lume încât ajungi să te gândeşti că nu merită să „pierzi timpul“ vizitând de două ori aceeaşi destinaţie. Dar de fapt, nu pierzi nimic pentru că fiecare nouă incursiune îţi dezvăluie o altă faţă a aceluiaşi loc.

Când am ajuns prima dată în Paris am mers de parcă intrau zilele în sac şi Domul Invalizilor urma să dispară de pe hartă odată cu Turnul Eiffel şi cu Biserica Sainte Chapelle. Atât de încântată am fost că bifasem tot ce aveam pe listă, încât am crezut că Parisul şi-a consumat tot farmecul, motiv pentru care trebuia să dezvolt relaţii „amoroase“ cu alte locuri care îşi păstrau aerul misterios al primei întâlniri. Când am ajuns a doua dată în Oraşul Luminilor mi-am dat seama cât de tare mă înşelasem de fapt. Prima interacţiune fusese suficientă doar cât să îmi deschidă apetitul pentru această urbe care a fermecat pe rând poeţi, pictori şi alţi artişti. Cu fiecare nouă vizită ce a urmat în cei 11 ani de „relaţie“ am descoperit o altă faţă a aceluiaşi oraş şi mi-am dat seama că farmecul stă în ochii privitorului pentru că locurile se deschid precum florile. Cu cât le dai voie să se dezvăluie, cu atât vor fi mai puţin timide şi îţi vor deschide colţuri de suflet pe care doar unora le e permis să le vadă.

Cu lecţia învăţată de la Paris am plecat a doua oară către Georgia, un stat din zona munţilor Caucaz, cu ieşire la Marea Neagră. Deşi se află la doar două ore distanţă de zbor de Bucureşti (compania naţională Tarom a in­trodus o cursă directă de două ori pe săptă­mână către oraşul-capitală Tbilisi), Georgia este o destinaţie atât de puţin descoperită încât mulţi simt nevoia să pună între paranteze termenul de „ţară“ ca nu cumva gândul să te ducă la Georgia americană, un stat cunoscut mai degrabă pentru învecinarea cu însorita Floridă decât pentru altceva.

După ce m-am întors prima dată din Georgia - ţara, nu statul american unde încă nu am ajuns - un amic îmi scrie că i-a plăcut peisajul dintr-o poză pe care a văzut-o postată de mine din Kazbegi. E vorba de un parc naţional cu munţi ale căror culmi se înalţă ameninţătoare către cer. În Georgia cele mai înalte vârfuri depăşesc 5.000 de metri, suficient pentru a deschide apetitul chiar şi celor mai avizi montaniarzi.

Îi mulţumesc rapid amicului şi îi spun că Georgia are mult mai multe de oferit. Replica lui a venit la fel de prompt. „Am vizitat Atlanta (oraş american din statul Georgia), dar nu-mi amintesc munţii.“ Acelaşi nume, altă lume însă.

Prima dată am ajuns în Georgia în toi de iarnă, când pârtiile erau pudrate parcă cu zăpadă de un alb imaculat, mai ceva ca rufele din reclamele la înălbitori. Am vizitat tot atunci şi coloratul şi energicul oraş-capitală Tbilisi, dar şi regiunea viticolă Kakheti, cea mai cunoscută - dar nu singura din această ţară. Se spune că aici - în Georgia - s-a realizat primul vin din lume, acum mai bine de 8.000 de ani. Astăzi există peste 700 de crame mici şi 10 industriale care produc vinuri în stil georgian (după metoda iniţială, folosindu-se de qvevri, amforă fără mânere) sau european. La crama Shilda spre exemplu, vinurile se realizează după metoda clasică, europeană, însă cele 6 hectare ale companiei sunt plantate cu soiuri autentice, locale. Acesta nu este un caz unic, deşi majoritatea producătorilor folosesc încă metoda georgiană de vinificare.

Georgia a avut de-a lungul anilor peste 500 de soiuri de struguri, însă în perioada sovietică mai bine de 70% dintre acestea au fost distruse de URSS care a mizat mai degrabă pe volume de producţie decât pe valoare. După 1991, iniţiativa privată a început să facă paşi în direcţia repunerii Georgiei pe harta marilor producători de vin, astfel că până astăzi peste 400 de soiuri de struguri au fost recuperate.

Când am ajuns prima dată în Kakheti am avut o oprire - obligatorie zic eu - la cramă, pentru ca după-amiaza să o dedic oraşului iubirii Sighnaghi. Doar că era o ceaţă de o tăiai cu cutiţul, aşa că nu am reuşit să văd nici pe unde merg, darămite să vizitez ceva.

Un motiv bun să revin. Vorba unui prieten, Georgia vara nu-i ca iarna, e cu totul o altă ţară. Şi câtă dreptate are! A doua vizită am dedicat-o capitalei Tbilisi şi regiunii viticole Kakheti. Pe ambele le-am văzut cu alţi ochi acum. În Sighnagi, de fapt, abia acum am reuşit să vizitez ceva, un oraş cu balcoane sculptate în lemn şi colorate în toate tonurile curcubeului. O urbe cocoţată pe un deal, atât de pitorească de pare ruptă

dintr-un tablou impresionist, mai ales în zilele suficient de senine ca la orizont să se profileze munţii ale căror culmi rămân înză­pezite în cea mai mare parte a anului. În orăşelul de nici 2.000 de locuitori - care a pri­mit titlul de Oraşul Dragostei (City of love, la fel ca Parisul) pentru că aici casa căsătoriilor funcţionează non-stop - nu trebuie să vii doar dacă eşti îndrăgostit şi vrei să oficializezi relaţia. Poţi veni şi ca să te îndrăgosteşti - de loc, de mâncare şi mai ales de vinurile care merg direct la suflet.

De altfel dincolo de acelaşi apelativ al unor oraşe - City of Love -, Georgia se aseamănă destul de mult cu Franţa la o privire mai atentă. Nu e vorba de arhitectură, de istorie sau de limbă. Georgienii au unul dintre cele circa 15 alfabete unice în lume, o combinaţie de caligrafie şi pictură, cu multe curbe generoase, mai ceva ca ale unei muze rubensiene ale pictorilor olandezi. Iar limba, care la prima vedere ar putea părea similară cu turca, spun localnicii că e similară cu aramaica, limba pe care o vorbeau evreii în vremea lui Iisus Hristos.

Dar ca să revin la paralela Georgia-Franţa, cele două state au reuşit să ducă gastronomia la rang de artă, iar vinul a devenit o completare naturală a acesteia (sau poate a fost invers). Cert e că masa e un ritual „sfânt“ în ambele ţări - un ritual de câteva ore în care timpul pare că s-a oprit pentru ca mesenii să poată savura o porţie zdravănă de khachapuri, celebra plăcintă georgiană, votată ca fiind cea mai bună pizza cu brânză din lume. Dar de fapt, există atâtea soiuri de khachapuri câte regiuni sunt în Georgia, fiecare mai bună decât cealaltă. Iar gastronomia locală e completată cu brânzeturi locale (cam la fel de multe, sau măcar pe aproape, ca în Franţa, deşi mai puţin „împuţite“), de preparate pe bază de ciuperci, porc, vită sau peşte, de khinkali (un soi de găluşte umplute cu carne) şi de pâine, care e mereu proaspătă şi chiar aburindă, pregătită la un cuptor cu lemne. De fapt e coaptă pe un cuptor cu lemne, lipită manual de pereţii acestuia. Într-o ţară majoritar creştină nu se putea ca pâinea şi vinul să nu joace un rol major. Pe de altă parte, când vine vorba de desert, georgienii preferă mierea şi fructele uscate. Fac excepţie doar la churchkhela, un desert local sănătos, care la prima vedere ar putea fi confundat cu un cârnat. În esenţă, e vorba de fructe uscate (în special nuci) înşirate pe o frânghie şi învelite în suc de struguri neîndulcit, însă închegat cu puţină făină. Este greu de descris aspectul, însă când vine vorba de gust, este de-a dreptul imposibil.

E la fel de imposibil să ajungi în Georgia şi să nu guşti churchkhela. E peste tot, la fiecare colţ de stradă, în meniul fiecărui restaurant. Iar dacă vorbim de restaurante, Georgia în general şi Tbilisi în particular, pot da lecţii unui oraş Occidental în materie de stil, design, servire sau meniu.

Spre exemplu, Vinotel e un butic hotel amplasat într-o clădire construită la final de secol al XVIII-lea, care a avut încă de la început propriile spaţii de păstrare a vinului. Şi cum unui hotel îi şade bine cu un restaurant alături, atunci Vinotel are şi el unul, dar şi o pivniţă asortată cu 2.000 de vinuri (95% georgiene), de la peste 80 de companii, alese pe sprânceană pentru a se asorta cu mâncarea tradiţională din meniu. Restaurantul Tsiskvili Ethno pe de altă parte e un mini-oraş, cu o cascadă în interior, cu case construite în stil tradiţional, cu propriul funi­cular şi cu camere mai multe decât un bordel, vorba lui Gabriel Garcia Marquez (My heart has more rooms than a whorehouse). Există însă şi opţiuni aflate la graniţa dintre tradiţional şi modern, precum Kharcho, cu un design minimalist, dar cu elemente de decor specific şi cu un desert local (pe bază de suc de struguri neîndulcit) ce te face să te lingi pe degete. Pentru un strop de intimitate şi de natură există întotdeauna opţiunea Cafe Litera, în grădina căreia te simţi ca într-o oază, doar că nu te aştepţi să vezi apă, ci un scriitor sau un poet care începe să îşi recite opera. Iar dacă niciuna dintre opţiuni nu a impresionat, am lăsat la final restaurantul Funicular care tronează peste Tbilisi şi de la a cărui terasă te simţi stăpânul lumii, mai ales după un pahar de saperavi (soiul cel mai cunoscut de struguri locali). O să menţionez şi Barbarestan, un restaurant aflat la graniţa dintre trecut (casa în care e amplasat are mai bine de 100 de ani de istorie, iar meniul e construit după o veche carte de bucate) şi viitor (serviciul la masă pare mai precis ca un ceas elveţian şi la fel de elegant ca în restaurantele încununate cu stele Michelin).

Pare că am compus o adevărată odă bu­cătăriei georgiene, dar adevărul e că a doua vizită a fost o iniţiere în gastronomie, după ce prima incursiune a fost perfectă pentru a

descoperi locul. Mai exact pentru a admira oraşul-bijuterie Tbilisi, cu ale sale bulevarde late şi flancate de magazine de designer printre care multe buticuri cu creaţii locale. Tot atunci am descoperit şi zona veche a Capitalei, unde casele stau înghesuite una într-alta de parcă abia mai pot să respire. Şi totuşi, sunt un melanj armonios de culori, mai multe decât încap într-un curcubeu. Tbilisi e un oraş care se întinde cât vezi cu ochii. Este un oraş distrus şi reconstruit de la zero de 27 de ori, zic localnicii. M-am lăsat purtată de drumurile Capitalei, însă pentru a înţelege sufletul ei trebuie să mergi mai departe de arhitectură. Trebuie să asculţi poveştile oamenilor, să stai la masă cu ei ore în şir (e un adevărat ritual şi un festin totodată) şi trebuie să experimentezi ceva din cultura locului. Aşa am ajuns la băile termale Gulos, un hammam construit în stil tradiţional cu marmură şi cărămidă care îţi deschide uşa către o altă lume, una în care sauna combinată cu băi cu sulf şi cu un scrub realizat de două mâini dibace te vor face să te simţi ca şi când ai renăscut.

Ca să concluzionez, Georgia m-a cucerit din prima, dar a fost nevoie de o a doua întâlnire pentru a fundamenta ceea ce deja ştiam, că poate sta la masă cu oricare dintre statele lumii pentru că zeii i-au dat frumuseţe naturală din belşug, iar localnicii au ştiut să o condimenteze cu arhitectura potrivită, cu o gastronomie care ar înmuia chiar şi sufletele celor mai stricţi nutriţionişti şi cu un vin dumnezeiesc menit să pună toate cele de mai sus în context.

P.S. Dacă gastronomia locală nu vă cucereşte - greu de crezut, dar nu imposibil - atunci puteţi să apelaţi la snacksurile româneşti Croco pe care le găsiţi chiar şi în magazinele din zona rurală unde marca produsă în Oneşti stă alături de câteva soiuri de gume Orbit şi de nelipsitul vin georgian. Iar Croco nu e singurul brand românesc din Georgia, lanţul de benzinării Rompetrol acoperind atât oraşul-capitală, cât şi provincia cu un total de 80 de staţii. Iar carburantul vine de la Rafinăria Petromidia de la Năvodari. Pentru că nu strică un strop de „made in Romania“ în Georgia, mai ales la drum lung.