Lucrează în domeniul IT (implementarea de soluţii software de business) de mai bine de un deceniu. Tot cam atunci şi-a descoperit şi ceea ce ea numeşte singura ei pasiune adevărată. Muntele. Se ia la întrecere cu înălţimile, şi câştigă. Deşi IT-ul şi muntele par două „domenii“ total diferite, de fapt amândouă ascund în spate multă tehnică şi chiar un strop de matematică.
Muntele l-am descoperit cu adevărat în 2009. A fost o iubire fulger. Nu fusesem anterior montaniardă. M-a cucerit încă de la prima alergare pe munte la care am participat alături de un coleg. A fost un semimaraton (21 km - n. red.). Au urmat apoi maratoanele, la început chiar 10-12 pe an. Acum particip mai rar, maratonul a devenit un antrenament pentru obiective mai mari.
România are weekend de weekend astfel de competiţii, chiar 3-4 per weekend. Pentru mine, de suflet rămâne MPC - Maratonul Pietrei Craiului, la care am participat an de an începând cu 2010. Fiecare cursă durează 7-8 ore.
La început participam la astfel de curse fără niciun antrenament. Nu găseam timpul necesar să fac asta. Abia în ultimii ani am început să mă pregătesc pentru curse. În timpul săptămânii aloc în medie două ore pe zi pentru sala de căţărat, pentru alergat şi scări, iar în weekend merg pe munte la ture de anduranţă. Mai fac şi tehnică în anumite văi şi căţărat pe stâncă. Sunt două zile full de antrenament, mai exact 10-12 ore pe zi.
Anul trecut am avut un antrenor de atletism, însă din 2018 mă pregătesc singură. Maratoanele pe munte presupun diferenţe mari de nivel, de la 1.500 m diferenţă pozitivă în sus. Unul dintre cele mai solicitante maratoane la care am participat pe plan local a fost Maraton 7500 la care trebuie să alergi circa 90 de kilometri prin munţii Bucegi şi ajungi (din diferite direcţii) de trei ori pe vârful Omu. Am terminat cursa în 29 de ore şi am ieşit pe locul trei. Nu dormi în acest timp şi ai puncte de control pentru mâncare şi apă.
Singurul maraton montan la care am participat în afara ţării a fost Everest Marathon în Nepal. Este maratonul de la cea mai mare altitudine din lume. Începe la Everest Base Camp (EBC), la 5.356 m, şi se termină undeva la 3.550 de metri, însă presupune o serie de urcări şi coborâri pe parcursul celor 42 de kilometri.
Este o cursă unde mulţi abandonează sau decid să treacă de la maraton la semimaraton. Mai sunt şi decese. Chiar o colegă
de-a mea din Singapore a decedat din cauza unui edem pulmonar. Sunt lucruri care ştii că se pot întâmpla şi pe care ţi le asumi. Eu, din fericire, nu am avut probleme, am parcurs cei 42 de kilometri în 7 ore şi 40 de minute. A fost o cursă în care de fapt m-am antrenat pentru a urca pe Island Peak (Imja Tse), un vârf de 6.189 de metri din munţii Himalaya din Nepal.
Din 2017 am început să fac alpinism la altitudine. Nu am avut niciodată frică de înălţime. Nu am avut nici accidentări grave, doar glezne sucite la alergat. Muşchii au căpătat o anumită memorie şi mă redresez uşor. Acum câţiva ani am avut probleme cu genunchii şi mi s-a spus că nu voi mai putea face sport niciodată, dar după două luni în care am purtat genunchiere mi-am revenit. Nu am nici un regim alimentar special, doar am renunţat la carne acum mai bine de doi ani, însă în rest nu am alte restricţii, ba chiar mănânc cu plăcere dulciuri.
Anul acest prima urcare am făcut-o pe Aconcagua (Argentina), la 6.960 de metri, iar în august plec trei săptămâni în concediu pentru a urca pe Lenin Peak în munţii Pamir, la graniţa dintre Kîrgîstan şi Tadjikistan. Lenin Peak urcă până la 7.134 de metri.
Primele două săptămâni vor fi pentru aclimatizare - voi urca şi voi coborî de mai multe ori - iar în ultima săptămână vreau să ajung în vârf. Vom aştepta vremea bună să putem urca. La orice astfel de expediţie urci treptat, pentru a te obişnui cu altitudinea. Poţi face 500 de metri într-o zi. Îţi iei şi 2-3 zile de backup pentru vreme. Dacă vremea este bună, poţi urca conform planului.
Unul dintre visele mele este să ajung la Snow Leopard Challenge, ce presupune să „cucereşti“ cinci vârfuri de peste 7.000 de metri din Kîrgîstan şi Tadjikistan printre care şi Lenin.
Nu am un partener stabil pentru munte, astfel că acum merg în Kîrgîstan printr-o agenţie care mă ajută cu logistica. O să mă alătur unui grup internaţional.
Cel mai dificil moment este acela când începi pentru că de regulă porneşti la drum noaptea şi e frig, urci şi te gândeşti ce cauţi tu acolo. Cel mai frumos moment este când ajungi în vârf. Atunci îţi dispar şi oboseala şi toate problemele. Frică mi-e tot timpul, mai ales că îţi poate fi rău de la altitudine sau de la ceva ce ai mâncat. Acesta este unul dintre motivele pentru care am apelat la agenţie pentru Lenin Peak. Deşi ei îmi asigură mâncarea, trebuie să mă pregătesc şi eu. O astfel de expediţie trebuie să te prindă bine echipat cu bocanci de altitudine, cu haine de puf, cu pioleţi şi colţari pe anumiţi munţi, cu ham şi coardă pentru gheţari. Sunt diferenţe mari de temperatură de la bază la vârf. Am mers pe Damavand în Iran în mai şi la bază erau 37 de grade, iar sus ajungeai la -15 sau chiar -20 de grade. Se întâmplă tocmai din cauza acestor diferenţe să răcesc uşor la întoarcere.
Toate vacanţele mele sunt acum construite în jurul acestor expediţii. Le planific de regulă cu şase luni în avans. Mai am munţi unde vreau să ajung şi în România şi afară. În Munţii Rodnei spre exemplu nu am ajuns încă pentru că drumul este lung. Preferaţii mei, munţii mei de suflet, sunt Bucegii, pentru că aici a început totul. Urmează apoi munţii Făgăraş, iar din afara ţării aleg Himalaya.
Următorul pas ar putea fi escalada la altitudine, dar în timp, pentru că ai nevoie de timp şi de antrenament.
Părinţii spun mereu că speră să-mi ajungă munţii şi să mă satur. Dar eu ştiu că nu o să renunţ la munte niciodată.
