Style

Cum arată casa familiei Azoiţei, care a dezvoltat unele dintre cele mai scumpe locuinte din Bucureşti. Este un penthouse cu o terasă fascinantă cu deschidere către luminile Capitalei

01 apr 2018 5062 afişări de Alina-Elena Vasiliu
Din aceeaşi categorie

În casa Danei şi a lui Lucian Azoiţei, e permanent muzică, răsună de peste tot, te urmăreşte în fiecare cameră, mai alertă, mai lentă, oricum ar fi, muzică să fie! Notele aleargă uneori la fel de repede cum o fac cei doi copii ai familiei şi e imposibil să te plictiseşti într-o casă în care muzica te însoţeşte la fiecare pas. Pe pereţi stau fotografii cu toţi patru, din vremuri cu soare, cu veselie, cu zâmbete ştirbe de copii cu ochi luminoşi. Nimic nu e nenatural acolo, poate şi pentru că familia Azoiţei şi-a făcut un crez din naturaleţe. Aşa au ales ei să fie, iar acum, că se gândeşte mai bine, Lucian identifică toată această stare cu însăşi soţia lui, Dana, etalonul lui de naturaleţe.

 

„Asociez feminitatea cu naturaleţea, iar într-un cuplu cred că asta cuprinde o anumită complicitate, o prietenie, o comunicare care să vină de la sine“, spune Lucian Azoiţei, proprietarul companiei de dezvoltare imobiliară Forty Management & Investments, care a finalizat un proiect de locuinţe în Bucureşti şi intenţionează să mai dezvolte încă cel puţin trei în perioada următoare.

De complicitate i-aş fi suspectat oricum, mai ales că o trădează prin fiecare replică pe care unul o completează celuilalt. Amândoi lucrează într-o lume mai degrabă a bărbaţilor, un univers în care se vorbeşte despre construcţii, clădiri, şantiere, metri pătraţi şi alte noţiuni de care femeile, dincolo de orice aspiraţie la egalitate, preferă să stea deoparte. Nu şi Dana Azoiţei. Este directorul general al Couture Properties, o agenţie imo-biliară specializată în tranzacţionarea proprietăţilor de lux. Practic, prin mâinile şi pe sub ochii ei au trecut unele dintre cele mai scumpe penthouse-uri care s-au vândut în ultimii patru ani în Bucureşti. Unul dintre ele este chiar cel în care locuieşte astăzi cuplul Azoiţei, o locuinţă cu o terasă la înălţime, cu deschidere către luminile Capitalei, care se află exact în proiectul dezvoltat de soţul său Lucian.

Chiar şi într-o lume a băr­baţilor aşadar, Dana Azoiţei şi-a păstrat armonia feminină pe care şi-a perfecţionat-o în acei mulţi ani în care a lucrat ca redactor-şef la câteva reviste pentru femei.

„Nu-mi plac femeile «girl power», dar nici cele foarte supuse. În viaţa mea profesională am avut ocazia să cunosc două femei care aveau o armonie între aceste extreme, au fost două dintre şefele mele, care mi-au fost adevăraţi mentori“, spune Dana Azoiţei.

Soţul ei, mai riguros când vine vorba de mentori, spune că nu a avut femei care să-i fie cu adevărat surse de inspiraţie, excluzând-o din discuţie pe Dana.

„Eu nu prea interacţionez cu femei în businessul meu, iar femeile din viaţa mea au fost mult mai mult decât inspiraţie. Au fost mai degrabă factori de echilibru, elemente de calibrare“, spune Lucian Azoiţei.

Crede că bărbaţii au cam „obosit“ în business, iar viitorul e al femeii. Poate că bărbaţii vin cu forţa, cu impunerea şi autoritatea, dar fără naturaleţea unei femei care să tempereze tensiunile şi să vină cu noi valenţe, puţine lucruri ar reuşi în final, consideră el.

Amândoi sunt de acord că feminitatea e un comportament, pe care, pe alocuri, îl pot împrumuta şi bărbaţii, sub diferite forme. Uneori, sub forma tabieturilor, cum sunt, pentru Lucian, cititul presei şi acele câteva minute din fiecare zi în care fumează trabuc, „pentru recalibrare“, după cum spune el. Pentru Dana, feminitatea se strecoară în momentele în care aleargă şi ascultă muzică, mai ales că nu e genul de femeie care să-şi pună amprenta pe orice lucru din casă. Exemplu stă propria baie, decorată în alb şi negru. Şi, dacă tot a venit vorba de timp petrecut de fiecare cu el însuşi...

„Luxul meu este să am timp pentru mine şi familia mea şi să avem timp să mergem în călătorii. Cred că e cea mai mare bogăţie pe care le-o pot da copiilor - să vadă lumea“, mărturiseşte Dana Azoiţei.

Până la următoarea călătorie, i-am lăsat cu copiii alergându-le în jur, chemându-i la apel să facă teme împreună, cu mirosul ispititor de mâncare venind din bu­cătărie şi, evident, cu ceva muzică pe fundal. În naturaleţea lor, aşa cum şi-au construit-o de-a lungul anilor.