Style

Cristina Roşca, editor-şef După Afaceri Premium: Mi se pare nefiresc să văd un restaurant plin chiar şi în filme, nu mai găsesc nimic familiar într-o sală de cinematograf care geme de lume. Iar petrecerile, mai ales la interior, mi se par dintr-o altă lume. Sper totuşi că la finalul pandemiei vom mai avea idee cum să petrecem şi să sărbătorim

03 nov 2020 374 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Cândva prin martie, după ce am revenit acasă dintr-un concediu care a fost scurtat definitiv şi irevocabil de pandemie, când mi-am dat seama că urmează o perioadă destul de lungă de izolare la domiciliu, am început să mă uit - din nou - la Gilmore Girls. Nu aş şti să zic de câte ori l-am văzut, dar cert e că de fiecare dată îmi place la fel de tare. O fi şi pentru că îmi aminteşte de copilărie, cine ştie.

Astfel, în 2020, în plină pandemie, am ales să revăd un serial cu şapte sezoane, 154 de episoade, filmat între 2000 şi 2007. Motivul invocat de mine iniţial pentru această decizie a fost acela că Mihai (coapartamentarul meu, cum ne place nouă să glumim) nu îl văzuse. A refuzat cu încăpăţânare în primă instanţă, catalogându-l ca un film de fete, însă cu timpul, încet, dar sigur, am ajuns (împreună) la ultimul sezon.

Multe faze le ţineam minte, altele (mult mai puţine) nu. Ce mi se pare ciudat e că cu cât am avansat şi am ajuns spre finalul serialului, multe lucruri din vremea aia mi se par ciudate.

Mi se pare nefiresc să văd un restaurant plin. Mi se pare străină efervescenţa dintr-un mall înainte de sărbătorile de iarnă. Nu mai găsesc nimic familiar într-o sală de cinematograf care geme de lume. Iar petrecerile, ei bine petrecerile mari, gălăgioase şi mai ales la interior mi se par dintr-o altă lume.

Acum câteva luni, chiar în martie când am început să mă uit la Gilmore Girls, toate acestea îmi erau familiare. Erau fenomene cu care eram obişnuită şi care - cel puţin unele - îmi făceau plăcere. Mă sperie alienarea mea.

Unul dintre momentele mele preferate din serial este acela când un grup de adolescenţi (studenţi în primii ani de facultate) se aruncă de pe o schelă metalică foarte înaltă, agăţaţi de nişte umbrele negre şi securizaţi în corzi, strigând „In omnia paratus“. În traducere asta ar suna cam aşa: „Fii gata pentru orice!“.

În final, toată lumea ajunge nevătămată la sol şi urmează o petrecere pe cinste, cu şampanie multă şi rochii de gală. Ei bine, cam aşa îmi imaginez că o să sărbătorim şi noi finalul pandemiei. Sau măcar sper că aşa va fi şi că vom mai şti ce înseamnă asta.

Pandemia ne-a luat prin surprindere pe toţi - sau aproape pe toţi, nu ştiu ce zic clarvăzătorii :) -, dar ne-a învăţat că trebuie să fim gata de orice!

In Omnia Paratus!