Arts & Design

Cum arată unele dintre cele mai spectaculoase case din România sau cu proprietari români: Dacă mă veţi întreba cum am ajuns să locuiesc într-o casă premiată, cu siguranţă v-aş plictisi cu mulţimea paşilor urmaţi

15 nov 2019 3555 afişări de Roxana Petrescu
Din aceeaşi categorie

În ultimii ani, au apărut pe plan local proiecte rezidenţiale conectate la mediul în care au fost inserate, făcând astfel trecerea de la o cultură a „maltratării“ spaţiului la una a dialogului. Nu sunt multe astfel de exemple, dar cele care au reuşit sunt cu adevărat remarcabile.

„Dacă mă veţi întreba cum am ajuns să locuiesc într-o casă premiată la Madrid în 2016 şi v-aş răs­punde, cu siguranţă aş risca să vă plictisesc cu mulţimea paşilor, ce încep cu mult timp înaintea primei săpături pentru fundaţie şi până la poziţionarea finală a tablourilor“, spune Minodora Timiş, proprietara proiectului care acum poartă numele de Casa Timiş. Finalizat în 2017, proiectul este situat undeva în apropierea oraşului Cluj-Napoca.

„La prima întâlnire cu locul, am găsit o zonă deschisă, de observaţie, cu un teren în pantă accentuată, natural, acoperit de vegetaţie joasă“, spun Irina Filofi şi Cătălin Trandafir de la biroul de arhitectură Filofi şi Trandafir, cei care s-au ocupat de realizarea Casei Timiş.

Arhitecţii precizează că încă de la început a apărut în mod firesc ideea unei case care să nu disturbe cadrul existent, căutând să construiască senzaţia unui obiect peren, care intervine minimal în formele blânde ale terenului.

„Vo­lumul se naşte din deal, iar mai apoi se închide într-o plutire discretă, menită să accentueze ideea neperturbării. Liniile terenului şi liniile casei contrastează, po­tenţându-se reciproc. Casa restituie la nivelul acoperişului suprafaţa verde pe care a ocupat-o, propunând un acoperiş înierbat, inundat cu specii locale găsite pe teren şi în împrejurimi“, spun cei doi arhitecţi. Preliminariile construc­ţiei au venit ca urmare a unor discuţii aproape interminabile între client şi arhitecţi, dar şi după vizite la mai multe case din Cluj.

„Acestea au fost urmate apoi de întâlniri punctuale cu întrebări invazive şi oarecum curioase, despre viaţa noastră domestică: Ce facem pe parcursul unei săptămâni, luni? Gătim? Dacă da, cât de des? Ce fel de mic dejun avem? Unul frugal? Unul generos? Dar prânzul? Dar cina? Ce hobby-uri avem? Citim? Medităm? Ne relaxăm? Avem prieteni? Cât de des ne vizitează? Apoi alte detalii de genul: Câţi pantofi avem? Ce fel de haine? Câte genţi de sport? Câte şi mai câte? Suntem pudici? Suntem firi intro sau extrovertite? Şi multe alte asemenea întrebări, care la acea vreme păreau de fapt nişte între­bări puerile cu rol de a trage de timp“, mai spune Minodora Timiş.

Însă după tot acest şir de întrebări, casa rezultată a fost perfectă pentru nevoile cuplului, cu nimic în plus şi nimic în minus. „Casa Timiş răspunde necesităţilor unei familii formate din două persoane. Doamna, pasionată de sport, natură şi lectură, iar domnul, pasionat de lectură şi cu un puternic spirit de socializare. Firi opuse - doamna introvertită, iar domnul extrovertit - au solicitat viitoarei lor case să fie atât veselă, cât şi sobră, sensibilă, dar şi puternică“, mai spun arhitecţii.

Casa se desfăşoară pe un singur nivel, la sol, iar funcţional este compusă din două zone.

Spaţiile tehnice şi spaţiile complementare se aşază în zonele îngropate şi caută, prin textura interioară, să intensifice senzaţia de subteran, de îngropat. În contrast, spaţiile locuibile se desfăşoară de-a lungul curbelor de nivel, urmărind atât traseul soarelui, cât şi cadrele peisajului natural pe care împrejurimile le oferă.

Bucătăria este închisă, dar luminoasă, sufrageria este total expusă către natură, iar băile sunt potrivite unor firi extrovertite, cu oglinzi imense, geamuri la fel şi marmură în care reflexia nudului poate deveni incitantă.

Interiorul vorbeşte despre şi cu proprietarii, fiind creionat după chipul şi asemănarea lor. Exte­riorul însă comunică şi interacţionează cu natura.

„Iar despre non agresarea terenului prin construcţia casei sunt multe de spus. Finalul vorbeşte de la sine. Conceptul e fără artificii, zona e situată într-un cadru profund natural, iar grija pentru a reda locului vegetaţia iniţială a fost mereu aflată în atenţie.“

Rezultatul este unul contrastant, copleşitor, armonios în care natura şi casa se respectă deopotrivă. Ambele vorbesc deodată şi împreună, mesajul rezultat este unul extrem de plăcut, înviorător, relaxant, mai spune proprietara Casei Timiş.

Proiectul a ridicat multe dificultăţi tocmai datorită noutăţii abordării.

„Problemele întâlnite au fost caracteristice profesiei, ţării şi poziţiei în timp în care ne aflăm: încadrarea într-un buget strict, lipsa forţei de muncă calificată în construcţii şi conexe, lipsa de know-how care a dus la ajustarea unor soluţii“, spun arhitecţii.

La final însă, toate piesele s-au unit, proiectul fiind însăşi definiţia arhitecturii.

„Privită cu microscopul, arhitectura este ca un mecanism în care toate piesele sunt interconectate şi se angrenează una pe cealaltă. Fiecare piesă are rolul ei bine definit şi justificat. În momentul în care una dintre piese lipseşte sau nu este conformă, atunci mecanismul nu mai funcţionează“, mai spun Irina Filofi şi Cătălin Trandafir.

Un alt proiect, de această dată din Gruiu (Ilfov), semnat de biroul de arhitectură graphic industrial, spune o poveste similară, aceea a unei case perfect integrate într-o zonă cu o pantă lină. Proiectul este atât de bine gândit, încât rezultatul este departe de a fi monoton, chiar dacă respectă liniştea zonei.

„Casa din Gruiu avea la dispoziţie un teren foarte mare, cu o pantă lină dinspre pădure către lac, dar în acelaşi timp relativ îngust şi supus unor rigori urbanistice: distanţe minime atât faţă de liziera pădurii, cât şi faţă de malul apei“, spune arhitectul Remus Hârşan de la graphic studio.

El precizează că soluţia aleasă a fost o amplasare liniară oferind fiecărui spaţiu vederi necondiţionate către lac.

„În acelaşi timp, am căutat o fragmentare care să întrerupă monotonia unei perspective prea ample. Astfel, casa de oaspeţi s-a detaşat total de volumul principal, iar livingul supraînălţat s-a desprins de corpul central găzduind o mică terasă intimă.“

Acelaşi birou de arhitectură a preluat proiectul unui client român, dar de această dată pentru o casă în Skopelos, Grecia.

„În Skopelos, peisajul era mai dramatic şi a influenţat răspunsul. Astfel, au apărut ruperi de ritm, diferenţe de nivel, ziduri terasate, alei pietruite până la plajă. Vederile către mare au devenit secvenţiale, dar accentul a fost pus pe spaţiul central, terasa acoperită deschisă 180 grade către Egee.“

Remus Hârşan spune că dacă proiectul din Gruiu nu a ridicat probleme din punctul de vedere al cadrului natural, cel din Skopelos a fost dificil.

Potrivit arhitectului, terenul abrupt a reprezentat o provocare tehnică, dar şi financiară. Rea­lizarea acceselor şi a piscinei a provocat o serie de lucrări de terasare şi lucrări speciale de infrastructură care au generat ziduri orizontale masive, decalate, coborând în trepte către mare. Finisarea lor cu piatră sau cu tencuieli colorate - în benzi - a evidenţiat prezenţa casei, prin culoare şi poziţie.

„Din fericire, am colaborat foarte bine cu echipa locală de arhitecţi şi de peisagişti, iar prin intermediul lor, cu toţi cei implicaţi în execuţie.“

În toate exemplele de mai sus, proiectul intră într-o formă de dialog cu mediul gazdă. 

„Obiectul de arhitectură poate fi inserat cu vanitate şi aroganţă într-un cadru mai degrabă modest sau inexpresiv sau poate fi aşezat discret, «integrat» într-un context urban, construit sau într-unul natural, spectaculos şi orientat. E, prin urmare, mai puţin vorba de «gustul» comanditarului sau de orgoliul arhitectului, cât mai degrabă de calitatea «locului» în care se aşază noul obiect. Obiectul arhitectural poate «contempla» peisajul sau poate intra în dialog cu el“, mai spune Remus Hârşan.

Astfel, arhitectura devine instrument de potenţare a calităţilor unui mediu, nu de ignorare a particularităţilor lui prin inserţia de fel şi fel de proiecte fără legătură. La fel ca dialogul dintre doi oameni, acesta poate fi spumos sau lin, dar e mereu de preferat unui monolog sec.