Nu ştiu de ce, dar gândindu-mă la Crăciun mi-au venit în minte următoarele versuri: „So tell me what you want, what you really, really want. I'll tell you what I want, what I really, really want“
Pentru cei care nu mai ţin minte, este vorba despre piesa „Wannabe“ a celor de la Spice Girls. Melodia nu are nimic Crăciunesc în ea, doar că în timp ce mă gândeam oare ce-mi doresc de la Moşul şi neavând un răspuns, am început să cânt. În gând. Încă nu am o listă de cadouri - nici de primit, nici de dăruit.
Este abia 20 noiembrie, aşa că mulţi ar putea spune că mai e mult până departe. Doar căeu am văzut deja vreo cinci filme de Crăciun (tot ce are Netflix nou în portofoliu), mi-am cumpărat ceai tematic şi m-am rugat să ningă. A şi nins de altfel, dar s-a topit rapid aşa că entuziasmul meu s-a temperat pe alocuri, asta doar până când am găsit o turtă dulce nemţească la Mega Image şi am revenit tare pe poziţii.
În cazul în care mai exista vreo urmă de îndoială, eu sunt unul dintre acei oameni care aşteaptă Crăciunul ca pe pâinea caldă, care se pregătesc emoţional cu luni în avans şi care încă se trezesc dimineaţa cu gândul cadourilor de sub brand.
Anul aceasta însă nu vom avea brad pentru că Jaws (Fălci - în traducere), noul membru al familiei, un british shor-hair fălcos după cum îi spune şi numele, ar vrea să îl cunoască îndeaproape. Nu cred că ar rezista brandul, la propriu. Şi nici noi, psihic.
Aşa că cel mai probabil vom opta pentru ceva minimalist, deşi de Crăciun nu cred că se aplică crezul Less is More. De fapt este fix pe dos, sărbătorile sunt despre More is More. Mai multe daruri, mai mult vin fiert cu scorţişoară, mai multe cărţi, mai mult cozonac. Mai mult.
Pentru mine, Crăciunul are miros de cozonac cu nucă şi cremă de cacao, plămădit cu grijă de maia (bunica). De când mi-aduc aminte, în ziua de Ajun sau cu o zi înainte eu mă înfrupt (a se citit înfulec) dintr-o jumătate de cozonac fierbine. Acelaşi Crăciun este despre “Singur Acasă” la care tata râde an de an cu aceeaşi poftă de parcă ar fi prima dată. Este despre bradul pe care-l împodobesc cu multe zile înainte să vină Moşul şi pe care nu mai vreau să-l dau jos deşi covorul este acoperit de un alt covor - de ace care s-au scuturat. Şi este despre zăpadă, despre plimbări cu sania.
Tot tata, dar şi bunicul (supranumit de mine în copilărie Ghiocelul), a fost cel care mi-a hrănit plăcerea mersului prin/ peste nămeţi. Tata mă plimba cu sania de cum venea zăpada. Ba chiar m-a şi piedut. Am căzut de pe sanie fără ca el să îşi dea seama şi m-a sesizat şoferul unei Dacii care a văzut ceva colorat prin zăpadă. A claxonat până s-a sesizat tata. Da, eram pe şosea, pentru că la Urziceni, oraşul meu natal, doar pe stradă aveai loc atunci, trotuarele fiind prea înguste.
Crăciunul meu poartă aroma copilăriei. Am mâncat mulţi cozonaci de atunci - producţie industrială, hand-made sau gourmet - dar niciunii nu se compară cu ai bunicii care înmiresmau şi încă înmiresmează toată casa şi pe care-i aştept încă la uşa cuptorului. Nici zăpada nu-i ca cea de acasă, din inima Bărăganului, unde vântul te taie la faţă adesea.
Hmm, dacă stau bine să mă gândesc, poate că ştiu ce-mi doresc de Crăciun. Dar pentru cei care încă mai au dubii, am pregătit în acest număr câteva sugestii ;)
Cristina Roşca este Editor-şef După Afaceri Premium
