Travel

Vietnam este o ţară a contrastelor, prinsă în continuare în trecut, deşi totodată galopează spre viitor

25 apr 2017 2092 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Vietnam este o ţară a contrastelor, prinsă în trecut, deşi totodată galopează spre viitor. Este o ţară comunistă, dar care îmbrăţişează antreprenoriatul. Este o ţară în care amintirile războiului sunt încă vii, iar cicatricile încă nevindecate, însă unde zâmbetul localnicilor poate face oricând soarele să pălească. Dar nu ca într-o reclamă de la Colgate, pentru că mulţi nici nu au auzit de pastă de dinţi, ci mai degrabă dintr-o bucurie sinceră, copilăroasă chiar.

Este suficient să pui o singură dată piciorul în Asia. De aici încolo doar te vei gândi cum poţi să revii, să descoperi o altă ţară, o altă cultură, o altă bucătărie. Niciun loc nu se aseamănă cu altul, deşi la prima vedere ai putea spune că diferenţele de peisaj sunt mai degrabă minore.

Odată ce am ajuns în Vietnam am simţit deja că miroase a Asia, doar că traficul este chiar mai îngrozitor ca în Indonezia, bucă­tăria chiar mai delicioasă decât în Coreea de Sud, iar agitaţia localnicilor chiar mai mare decât în Hong Kong. Peisajele sunt rupte din rai, iar zâmbetul oamenilor este contagios. Plus că Vietnamul este o adevărată lecţie de istorie.

În Vietnam am interacţionat cu mulţi localnici. Ca peste tot, au încercat să-mi vândă ceva, pentru că, pentru mulţi, turismul este singura sursă de venit. Nu înainte însă de a-mi acorda o mână de ajutor în timp ce mă chinuiam să escaladez culmile din Sapa şi nu înainte de a mă ajuta să traversez strada în Hanoi. Aceasta din urmă, o scenă demnă de filmul Misiune Imposibilă.

Iar la final, după ce m-au convins să cumpăr o eşarfă pictată manual sau o fustă din portul tra­diţional, mi-au făcut cadou ceva simbolic. De atunci port la mână brăţările primite în Sapa. Nu le-am dat jos niciun moment. Şi arată ca noi. Sună ca slogan de detergent cumva, dar nu este.

Şi, în final, de fiecare dată, localnicii au zâmbit. Şi am zâmbit şi eu, deşi ştiam că nu aveam nici loc în bagaj şi nici nevoie de încă o şedinţă de shopping. Şi ştiam şi că uneori am plătit un preţ demn de o stradă de shopping dintr-o capitală europeană pentru produse care în ambele cazuri erau „made in Vietnam“.

Acest stat asiatic este de altfel unul dintre cei mai mari pro­ducători mondiali de textile şi al doilea cel mai mare de încălţăminte după China. Îl ajută şi tradiţia şi faptul că populaţia se apropie de 90 de milioane de oameni, iar salariul este de multe ori mai mic de 100 de dolari.

Tocmai de aceea, străzile din Hanoi sunt pline ochi de magazine care vând cele mai noi modele de pantofi sport, de rucsacuri de munte sau de jeans. Este un paradis al cumpărăturilor. (Pentru cine are loc în bagaj.)

Toată lumea ştie că oraşul care nu doarme niciodată este New York-ul. Şi trebuie să recunosc că odată ajunsă acolo nici eu nu prea am avut somn. În Hanoi însă, capitala Vietnamului, chiar nu există niciun moment de linişte. Mai ceva ca la New York. Oamenii lucrează în ture. Primele magazine deschid de dimineaţă. La apusul soarelui trag obloanele, pun lacătul pe uşă. Deja în faţa magazinului îi aş­teaptă schimbul doi, vietnamezi care nu au magazin, ci doar pachete întregi de haine pe care le aşază pe umeraşe pentru trecători. Şi de cele mai multe ori, cumpărători sunt tot vietnamezi, nu turişti. La mult timp după miezul nopţii aceste „tarabe“ sau pop store-uri (într-o accepţiune foarte largă) sunt încă deschise. Iar în momentul când începe să se crape de ziua, când noaptea se pregăteşte să meargă la culcare, vine schimbul trei - comercianţii.

La cinci de dimineaţă pe străzile din Hanoi se simte parfumul preparatelor tradiţionale, iar în pieţe fructele, legumele şi florile sunt gata de vânzare. Spre deosebire de orice altă ţară însă, localnicii nu vând doar în pieţe, ci la orice colţ de stradă. Cu bicicletele încărcate, cu umerii încovoiaţi de greutatea talerelor încărcate, vietnamezii mun­­cesc nonstop. Şi de regulă fac comerţ. Agitaţia continuă de pe stradă se simte în orice moment al zilei. Iar în acest context, când vine vorba de trafic, infernal este un cuvânt prea blând. La o populaţie de 90 de milioane de oameni există 80 de milioane de motorete şi scutere. Unele cară familii întregi de câte patru membri (doi părinţi şi doi copii), pe altele reuşesc să se înghesuie şi trei tinere. Uneori însă, vezi pe scuter unu sau doi copii ce nu au împlinit 14 ani, deşi legal, nu ai voie să conduci până la majorat (18 ani). Zumzetul acestor motorete este de fapt imnul naţional al Vietnamului în general şi al Hanoiului în special.

Ca să traversezi strada în oraşul-capitală trebuie să te închini de trei ori, să arunci un ochi în stânga şi-n dreapta şi apoi să te lansezi cu tot elanul înainte. Nu trebuie să te gândeşti că nu e trecere de pietoni sau că e verde la semafor, pentru că acestea sunt detalii de care nimeni nu ţine cont. Da, nici măcar culoarea la semafor nu contează. Traversezi cu încrederea că te vor ocoli ei. Asta am învăţat tot de la localnici. La final deja puteam să traversez singură strada fără să mă agăţ de vreun vietnamez şi fără să simt că am slăbit trei kilograme de stres. Noroc cu mesele îmbel­şugate că nu a trebuit să-mi fac griji de greutate. Odată ce ai ieşit din Hanoi peisajul se schimbă însă radical. Motocicletele rămân, dar se răresc.

Nu am vizitat decât zona de nord a ţării, care se întinde ca un şarpe pe lângă Laos şi Cambodgia, însă a fost suficient pentru a mă convinge să revin în tradiţionalul Hoi An (cu zona centrală) şi în relaxatul sud.

Despre zona de nord se spune că este diferită de celelalte două, încă păstrând ceva din cicatricile istoriei. De altfel, istoria comunismului vietnamez a început să se scrie în nord, iar războiul a lăsat multe urme. Este nevoie de încă 40 de ani, de două generaţii, ca amintirea să pălească, spun chiar ei. În Hanoi se simte cel mai bine moştenirea trecutului, monumentele stând mărturie câtorva zeci de ani de război. Război încheiat acum doar patru decenii.

Cum mergi în nord însă, spre Sapa, monumentele istorice dispar şi se ridică munţii pe ale căror creste s-au construit terase de orez. Sapa este cel mai mare oraş din zonă şi este amplasat la puţin peste 1.500 de metri altitudine. De jur împrejur îl învăluie munţii ale căror culmi se înalţă şi la aproape 4.000 de metri. Adevărata frumuseţe a zonei nu constă însă în aglomeratul Sapa (o variantă în miniatură a Hanoiului). Ghidul local, de regulă îmbrăcat în portul popular mai colorat ca o pungă de Skittles, te ia dimineaţa de la hotel şi te provoacă să înfrunţi înălţimile (şi frica de înălţimi în cazul meu). Drumul ce şerpuieşte printre terasele de orez te duce în trei dintre satele din zonă, uitate în timp la prima vedere. Fără apă curentă, electricitate sau canalizare. Totuşi, telefoanele mobile prind din zbor ceva semnal, iar televizoarele sunt conec­tate câteva ore pe zi la generatoare pentru telenovela de seară. Iar oamenii, care trăiesc fie din turism, fie din agricultură, zâmbesc. Copiii se joacă încă între ei, fără jucării sau gadget-uri. Timpul trece în alt rimt.

Din Sapa am plecat încărcată de energie şi cu câmpurile de orez întipărite pe retină şi în minte. Am ajuns apoi în HaLong Bay şi frumuseţea a căpătat cu totul alte dimensiuni. Mii de insuliţe (care seamănă cu nişte dealuri sau cu nişte stânci) care răsar din marea ce capătă nuanţe de verde smarald în bătaia soarelui. Una dintre cele şapte minuni ale naturii au denumit unii HaLong Bay. Din 1994 face parte şi din patrimoniul

UNESCO. Şi nu degeaba. Este o minune cât vezi cu ochii. În timp ce barca se plimbă printre insu­liţele care pare că răsar din mare la fiecare pas, peisajul se schimbă, iar declanşatoarele camerelor foto se aud constant. Pe fundal se profilează alte insule. Şi altele. Şi la un moment dat barca trage spre o plajă şi undeva după singurul bar din zonă apar câteva sute de trepte care se îndreaptă spre vârful unei stânci. Şi după ce am ajuns sus şi mi-am tras sufletul am rămas din nou fără aer, dar de data aceasta de la peisajul care mi se aşternuse la picioare.

În puţine locuri din lume am văzut atâtea culori ca în Vietnam. De la curcubeul de pe străzile Hanoiului la portul tradiţional din Sapa şi la verdele din HaLong Bay. Şi să nu uit de paleta de culori din farfurie. Pe scurt, Vietnam este tot ce are mai bun Asia, adunat în acelaşi loc.