Poetul (şi omul politic) sud-american Pablo Neruda scria într-una dintre cele mai cunoscute opere ale sale „I want to do with you, what spring does to the cherry trees“ („Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii“). Nu am reuşit să înţeleg cu adevărat frumuseţea acestui vers până când nu am ajuns în Japonia. Primăvara. Şi am văzut ce făcea cu cireşii. Şi am roşit de emoţie.
Pentru mulţi, cărţile lui James Clavell în frunte cu popularul „Shogun“ au reprezentat o incursiune în fascinanta istorie şi cultură japoneză. Pentru alţii, benzile desenate şi anime-urile au fost poarta de intrare în această lume unde trecutul încă se împleteşte armonios cu viitorul.
Pe mine nimic nu m-a impresionat mai tare ca imaginile cu sakura (floarea de cireş) în prim-plan şi cu muntele Fuji care se profila pe fundal. Nemuritor şi rece, ca să-l citez pe Eminescu.
Fuji este simbolul japonezilor şi unul dintre cei trei munţi sfinţi ai acestei ţări. Cel mai înalt vârf din Ţara Soarelui Răsare (3.776 m) i-a fascinat şi continuă să îi fascineze pe turişti şi pe japonezi deopotrivă. Cu coama aproape întotdeauna îmbrăcată în straie albe de zăpadă, muntele Fuji este cu atât mai special cu cât se arată rar. „Sunt 50% şanse să fie zărit“, scria ghidul Lonely Planet, această biblie a călătorului. Asta însemna că sunt 50% şanse să se ascundă sfios în spatele unei perdele de nori. Ceea ce s-a şi întâmplat iniţial la prima noastră întâlnire. În zilele când ceru-i ca oglinda, muntele Fuji poate fi zărit de la mare depărtare, chiar sute de kilometri distanţă. În toate celelalte este mai degrabă un joc de-a v-aţi ascunselea.
Ca pentru orice primă întâlnire, m-am pregătit atent pentru momentul când aveam să dau ochii cu măreţul munte. Am încercat să fiu cât mai punctuală, nu de alta, dar aşa creşteau şansele să-l văd. Pe geamul autobuzului care mergea pe ruta Tokyo - Hakone (un oraş care promitea una dintre cele mai bune privelişti) am numărat norii şi le-am calculat viteza de mişcare. Îi încurajam de pe margine ca un suporter înfocat, doar-doar se vor mişca mai repede şi-i va înghiţi cerul.
S-au mişcat însă în ritmul lor, dar treptat au dispărut. Toţi, mai puţin unu.
În timp ce barca din lemn înainta timid pe lacul Ashi, culmile munţilor din jur se profilau la orizont. Întâi Hakone, apoi Mikuni. Nu şi Fuji, care a continuat să se ascundă în spatele singurului nor de pe întregul cer. Generos, robust chiar, dar singur pe cer. Am plecat dezamăgită şi trebuie să recunosc că de câteva ori pe drum imaginaţia mi-a jucat feste. Dar lucrurile nu se întâmplă aproape niciodată cum ni le-am imaginat.
A doua zi de dimineaţă, shinkansenul (tren de mare viteză care prinde şi peste 300 de kilometri pe oră) galopa către Takayama şi Alpii Japonezi când colegul meu de banchetă, un fost recepţioner la un hotel din Tokyo mă bate timid pe umăr. Într-o engleză cu accent puternic local, îmi spune „There's Fuji. Our great mountain“. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre partea dreaptă a vagonului de tren să-l văd mai bine. Pe un cer de cleştar, Fuji se profila în toată splendoarea sa. Lipseau doar florile de cireş din poză, dar asta nu ne-a împiedicat nici pe noi (turiştii), nici pe localnici să-l asaltăm cu pozele, mai ceva ca pe o vedetă de la Hollywood la premiera celui mai nou blockbuster. Era suficient de impunător să umple o poză. Digitală sau doar mentală.
Era începutul lunii aprilie şi florile de cireş începeau să se deschidă. Primăvara îşi intra în drepturi. În decurs de doar câteva zile aceleaşi oraşe păreau altele doar pentru că se îmbrăcau în tonurile de roz ale petalelor florilor de cireş. Doar Fuji rămânea impasibil, rece. Toată Ţara Soarelui Răsare se pregătea însă de sărbătoare. Pentru că în perioada când înfloresc cireşii este sărbătoare în Japonia. Cu mic, cu mare, localnicii ies pe stradă pentru a se plimba (şi a se fotografia) prin natură. Parcurile devin neîncăpătoare, mai ales în timpul pauzei de masă şi după program.
În Japonia există credinţa potrivit căreia o plimbare prin natură, printre copaci, este de fapt o şedinţă de terapie, de relaxare. O numesc terapia prin copaci. Japonezii consideră că o plimbare agale (nu o şedinţă de jogging sau o oră de sport în aer liber) printre cireşii înfloriţi, prin pădurea de bambus sau orice alt tip de pădure elimină stresul. Mai exact, energiile negative sunt absorbite de copacii care emană oxigen. Programa şcolară a copiilor cuprinde astfel de plimbări. Iar speranţa de viaţă în Japonia este printre cele mai mari din lume.
Cireşi înfloriţi am văzut şi în alte colţuri ale globului şi deşi mă gândeam mereu că în Japonia e „acasă“ pentru ei, nu m-am aşteptat ca o ţară întreagă să înflorească în decurs de câteva zile, aşa cum se deschid fetele în adolescenţă. Înfloresc.
Trebuie să mai menţionez însă că cireşii japonezi sunt diferiţi de cei din Europa. Nu fac fructe şi nu au frunze (majoritatea). În decurs de câteva zile îşi etalează spendoarea şi apoi îşi dezbracă hainele de sărbătoare, iar oraşele se întorc la viaţa lor obişnuită. Ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Până anul următor în martie.
Am ajuns în Japonia convinsă că este diferită de tot ce văzusem până atunci şi că îmi va plăcea. Eram totodată convinsă că nu mă poate surprinde prea mult. M-am înşelat. Şi ce m-a surprins cel mai mult a fost diversitatea unei ţări care a reuşit să îmbrăţişeze vi-itorul fără a pierde nimic din esenţa trecutului. Tokyo este un oraş unde clădirile chiar stau să „zgârie norii“, o metropolă în adevăratul sens al cuvântului, structurată pe câteva niveluri între care te poţi pierde cu uşurinţă. Eu m-am pierdut chiar şi pe acelaşi nivel, pentru că metroul este un labirint din care „scapă cine poate“. Nici măcar localnicii nu te pot ajuta, pentru că de cele mai multe ori nici ei nu ştiu. Folosesc aceeaşi rută de fiecare dată. Iar când nu, tehnologia este un ajutor de nădejde. Cu o precizare, tehnologia vorbeşte japoneză şi scrie tot japoneză. Alfabetul latin este aproape la fel de complicat pentru ei cum sunt simbolurile din hiragana şi katakana (două dintre alfabetele locale) pentru noi. Noroc că în limba vorbită sushi, sashimi şi sake sună la fel.
Şi dacă am ajuns la bucătărie, trebuie să-mi mărturisesc două păcate (capitale aş spune astăzi). Până recent, nu mă apropiam de bucătăria japoneză. Gustul mi se părea prea intens. Mi-am schimbat, slavă cerului, părerea încă dinainte să păşesc pe pământ japonez, astfel că odată ajunsă acolo am putut să îmi cultiv cunoştinţele în domeniu cu tempura, yakitori, takoyaki, soba sau udon. Okonomiyaki, un fel de clătită cu legume, şi taiko-manju m-au cucerit însă definitiv şi irevocabil. Taiko-manju sunt un soi de prăjituri umplute cu cremă de vanilie sau fasole roşie pe care le poţi savura pe fugă între două obiective turistice sau pe îndelete la o cafea. De fapt oricând, atât sunt de bune.
Şi, pentru că rămăsesem datoare cu un păcat, mărturisesc! Voiam să sar peste Osaka cu totul. Mi se părea că va păli prin comparaţie cu o metropolă high-tech cum e Tokyo sau cu un oraş suspendat în timp cum este Kyoto. Capitala culinară a Ţării Soarelui Răsare nu doar că nu dezamăgeşte, ci te cucereşte iremediabil cu străzile ei care debordează de energie, de viaţă. Este o adevărată pasarelă de modă şi o bucătărie gigant în aer liber, un oraş menit să îţi încânte simţurile. În Osaka nu mergi să vizitezi, asta faci în Kyoto, un muzeu în aer liber. Există puţine oraşe mari unde să ai impresia că timpul a rămas pe loc, şi mai puţine sunt cele unde simţi că ai călătorit într-o altă lume. Pe străzile din Kyoto ai mai multe şanse să vezi gheişe şi localnici îmbrăcaţi în portul popular decât ultimele colecţii ale unor branduri precum Prada sau Dior. Cred că nici nu şi-ar găsi locul pe străduţele înguste, flancate de case din lemn cu un singur nivel şi de copaci coafaţi la dungă. Lipseau doar shogunii, care mă aşteptam să apară la fiecare colţ de stradă, la fel cum o aşteptam pe Carrie Bradshaw la New York, în West Village. Shogunii s-ar fi potrivit perfect în peisajul dominat de mii de temple budiste şi shinto şi de grădini tipic japoneze.
Un oraş la fel de fermecător, deşi poate mai puţin cunoscut este Nara, fosta capitală a Ţării Soarelui Răsare în perioada 710-794, care încă îşi mai păstrează ceva din aerul regal al acelor vremuri. Nara aduce cu Kyoto arhitectural şi în ambele oraşe te întâmpină liniştea. Totuşi, este dintr-o cu totul altă poveste, una cu elemente de magie chiar, ca în operele lui Eliade. În Nara, circa 1.200 de căprioare umblă pe stradă, printre trecătorii deja cunoscuţi şi turiştii entuziaşti care le „mituiesc“ cu biscuiţi pentru o poză de colecţie. Semnele de circulaţie din oraş spun „atenţie căprioare“, nu atenţie pietoni. Ce nu spun ele însă este faptul că aceste căprioare au educaţie civică, se uită în stânga, apoi în dreapta, se asigură, aşteaptă şi apoi, atente, trec strada. Când soarele apune le vezi cum se strâng în grupuri de câteva zeci şi se îndreaptă spre dormitoarele proprii. O destinaţie necunoscută turiştilor care se opresc să imortalizeze o imagine demnă de filmul de desene animate Bambi. Doar că este realitate. Deşi în Japonia, realitatea cu ficţiunea, viitorul cu trecutul se îmbrăţişează la fiecare pas.
