Travel

Reportaj După Afaceri Premium: Cum am văzut eu Iranul, una dintre cele mai "periculoase" destinaţii ale momentului. Niciodată o destinaţie nu a generat mai multe panici şi întrebări. Singurul pericol pe care l-am simţit a fost în trafic pentru că nu există nicio regulă

17 mai 2019 2618 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

Despre Iran se ştiu atât de puţine lucruri, dar se cred atât de multe. Politica actuală a statului din Orientul Mijlociu pare că a reuşit să şteargă cu buretele mii de ani de istorie construiţi cu atenţie şi migală, piesă cu piesă, la fel ca mozaicurile ce îmbrăţişează cupolele şi nu de puţine ori pereţii moscheilor din acest stat, moschei care ar putea la fel de bine să fie predate la facultatea de arhitectură, precum şi la cele de artă, construcţii sau inginerie. Sunt construcţii ce frizează imposibilul deşi au fost realizate acum sute de ani, când tehnologia încă nu îşi pusese amprenta asupra lumii.

Sunt puţini cei care ştiu, dar acum câteva secole, oraşul Isfahan nu era doar perla coroanei acestui stat, ci era unul dintre cele mai strălucitoare giuvaiere ale lumii. Amplasată pe drumul mătăsii, urbea s-a dezvoltat puternic datorită comerţului, ajungând un oraş pe care unii îl apreciau a fi mai frumos decât Parisul şi mai cosmopolit decât Londra. Nu degeaba se spunea despre Isfahan că este „jumătate de lume“ („half the world“). Publicaţia americană New York Times explica acest concept într-un articol din 1975 şi scria că oraşul avea în perioada sa de glorie 600.000 de locuitori, 162 de moschei, 48 de facultăţi, 273 de băi publice şi nu mai puţin de 1.802 caravanseraiuri (forma iniţială a facilităţilor turistice unde negustorii vremii se odihneau şi îşi hrăneau cămilele şi unde totodată îşi dădeau întâlnire cu alţi comercianţi pentru a încheia businessuri).

Articolul din New York Times a fost scris cu doar patru ani înainte ca istoria Iranului să se schimbe şi Isfahanul - dar nu numai - să intre într-un con de umbră. Mai exact, în 1979 a avut loc revoluţia iraniană care a transformat un regat (la conducerea acestui stat s-au perindat de-a lungul a circa 2.500 de ani câteva zeci de dinastii) în actuala republică islamică, nume dat câtorva ţări din lume conduse după regulile religiei. În afară de Iran, pe listă se mai numără Afga­nistan, Mauritania şi Pakistan.

Revoluţia iraniană a fost un moment-cheie în istorie - la fel ca multe alte revoluţii de altfel, care a schimbat din multe puncte de vedere acest stat - economic, politic, social. Schimbările aduse de aceeaşi revoluţie au reuşit totodată (treptat, dar sigur), aproape să şteargă Iranul de pe harta turistică a lumii. Frumuseţea acestor locuri nu a pălit cu timpul, doar că au fost date uitării.

Nu de puţine ori am primit în cazul diverselor destinaţii alese pentru concedii întrebări de genul: „este sigur?“, „nu e război?“. Niciodată însă o destinaţie nu a generat mai multe panici şi întrebări ca Iranul. „Nu, în Iran nu este război. Nu, nu Irak, Iran“, a fost replica pe care am spus-o în mod repetat, şi nu de puţine ori. Dar îmi dau seama acum, întoarsă de pe pământ iranian, că toate aceste întrebări îşi au justificarea tocmai în lipsa informaţiilor despre această ţară care şi-a „ferecat“ graniţele pentru a ţine globalizarea, visul american şi reţelele sociale la distanţă. Ce a reuşit de fapt să ţină la distanţă au fost turiştii care chiar şi astăzi sunt sporadici. Pe parcursul a opt zile de vacanţă cred că numărul total al turiştilor străini întâlniţi - în principal nemţi şi francezi, şi pe alocuri câţiva spanioli sau italieni - nu a sărit de 100.

Am ajuns în Iran la final de martie, fix înainte de începerea oficială a sezonului turistic, aşa că aceasta ar putea fi o justificare. Localnicii spun însă că nici în sezon numărul nu creşte simţitor, ba chiar în ultimii ani se simte o scădere ca urmare a noilor sancţiuni impuse acestui stat şi a „războiului“ politico-economic dintre Donald Trump şi conducerea Iranului. În această ţară, liderul suprem este unul religios, mai exact Ali Khamenei, deşi ţara este condusă de un guvern şi un preşedinte.

Ani la rând, neînţelegerile dintre Iran şi marile puteri economice şi politice ale lumii au avut la bază încercările statului din Orientul Mijlociu de a se înarma nuclear. În 2015 Iranul de-o parte şi cinci dintre cele mai puternice state din lume pe de alta păreau că au ajuns la un acord ce permitea ţării din Orientul Mijlociu să reintre pe scena economică a lumii mai ales că este unul dintre cei mai mari producători de petrol de pe glob. Trei ani mai târziu, preşedintele american Trump a anunţat că SUA se retrag din acest acord, iar acel moment a marcat începutul unei crize economice grave pentru Iran, iar pentru turismul care abia începea să prindă curaj a reprezentat o lovitură de graţie.

Am vorbit mai mult despre geopolitică decât despre potenţialul turistic al acestei ţări pentru că aveam nevoie de un context pentru a plasa această călătorie. O să încep prin a spune că este una dintre cele mai sigure ţări din lume pentru un turist. Singurul pericol pe care l-am simţit a fost în trafic, atât la bordul unei maşini conduse de un localnic, cât şi ca pieton. Mai exact, în trafic nu există nicio regulă, nici culoarea roşie la semafor nu împiedică maşinile să treacă, darămite o biată trecere de pietoni.  Maşina este stăpânul suprem pe străzile din Iran, este regina din jocul de şah, putându-se mişca în orice direcţie. Pietonul este un biet nebun ce se mişcă doar în diagonală, printre maşini. Şi totuşi, după mai bine de 1.000 de kilometri parcurşi în Iran, nu am fost nici măcar aproape de un accident. Pentru că există o anumită ordine în acest haos.

Şi pentru că am ajuns la capitolul siguranţă, mi-am amintit de o discuţie cu un amic care a vizitat mai bine de 120 de ţări din lume şi care mi-a spus că Iranul e în top trei destinaţii pentru el datorită oamenilor (nu că arhitectura nu ar avea şi ea un rol decisiv). Lonely Planet, biblia călătorului, amin­teşte şi ea constant de căldura şi deschiderea localnicilor şi le consideră motive în plus pentru care să vizitezi acest stat. Mie personal mi-a fost greu să înţeleg la ce făceau referire până să ajung. Cred însă că am cel mai concludent exemplu pentru a da mai departe lecţia pe care am primit-o eu. În Iran nu funcţionează cardurile internaţionale, doar cele locale. POS-uri sunt însă peste tot, şi, prin peste tot vreau să zic chiar oriunde există comerţ, sub orice formă a lui. Bătrânii de pe marginea şoselei care vând supă pregătită la ceaun au POS. Şi copiii care te servesc cu fructe confiate, toţi au POS. Inutilitatea cash-ului aici este mai mare decât în ţările scandinave, şi asta spune multe.

Ca turist, de cele mai multe ori, foloseşti cash dat fiind că nu funcţionează cardul de acasă. Noi am avut însă noroc cu Pourya, amicul nostru iranian care ne-a fost şi şofer, şi ghid, şi profesor de istorie pe alocuri, el împrumutându-ne un card de-al lui pe perioada vacanţei. Am fost sceptică la început. Prea sceptică, dar între timp mi-am dat seama că n-aveam niciun motiv pentru că iranienii sunt cinstiţi până la extrem pentru un european care crede că le ştie pe toate.

Nu, încă n-am ajuns la morala poveştii. Încă un moment de răbdare rogu-vă, pentru că aş vrea să spun şi de ce a fost util cardul, dincolo de frecvenţa POS-urilor şi a bancomatelor unde îţi poţi verifica situaţia din cont.

Criza a devalorizat puternic rialul - moneda naţională iraniană - care acum se tranzacţionează oficial la 47.000 de riali pentru un euro, dar cursul străzii este de 130.000 de riali la euro. Astfel, pentru o sumă de 500 de euro spre exemplu am fi primit la schimbul valutar un sac de bani. La propriu. Mai exact, 65.000.000 de riali. Da, 65 de milioane. Am ales să îi avem pe card şi să urmărim acolo cum se împuţinează (cu o viteză mai mică decât am anticipat, pentru că preţurile sunt şi ele foarte mici).

Am ajuns în cele opt zile de vacanţă să plătim constant cu cardul, dar primele dăţi au fost cele care ne-au şocat cel mai tare. Prima dată a fost când comerciantul ne-a cerut să-i spunem PIN-ul. Ne-am uitat un pic ciudat, i-am cerut să repete, dar ne-am conformat mai ales când am văzut că nu doar nouă ne-a adresat asemenea întrebare indiscretă, ci şi localnicilor. E normal să dezvălui PIN-ul, la fel de normal ca atunci când comerciantul te lasă pe tine să faci toţi paşii, mai exact să introduci singur suma de plată, dar şi PIN-ul. Te crede pe cuvânt că vei pune de fiecare dată suma comunicată de el verbal. Încrederea e reciprocă şi te loveşti de ea peste tot. Chiar şi noi ca turişti eram trataţi cu aceeaşi consideraţie. Nimeni nu şi-ar fi pus problema că vreuna din părţi ar vrea să o înşele pe cealaltă. Recunosc că m-am temut de câteva ori să nu înşel eu comerciantul, şi fără voia mea, doar pentru că la început nu cunoşteam cifrele lor. Le-am învăţat rapid şi mi-au fost mai mult decât utile.

Alfabetul însă, - acelaşi ca în limba arabă - nu am reuşit să-l desluşesc şi nici nu cred că o voi face. Am reuşit abia să rup vreo două cuvinte în farsi, la fel de multe câte rupeau cei mai mulţi dintre localnici în engleză. Un cuvânt însă

mi-a rămas bine întipărit în minte, „romani“ (români - trad.) pentru că l-am auzit pe Pourya de nenumărate ori spunându-l. Ne avertizase că toţi vor vrea să ştie de unde suntem dintr-o curiozitate copilărească. Unii ziceau de Hagi când auzeau România. Alţii vorbeau de tenis. Mulţi spuneau că nu au prea cunoscut mulţi români, că turişti nu prea vin.

Am ajuns - întâmplător - în Iran de Norwuz, anul lor nou o perioadă de două săptămâni de sărbătoare. Cam ca sărbătorile de iarnă la români, când mai toată lumea călătoreşte în vizită la rude, iar cei mai mulţi se întorc acasă de prin ţări străine. În Iran a început anul 1398, iar oraşele - mici şi mari - au fost luate cu asalt de turişti-localnici.

Pourya mă avertizase că este cea mai aglomerată perioadă din an, dar mi-a spus totodată că e o ocazie unică să descoperi cultura şi obiceiurile la prima mână, să vezi această desfăşurare de forţe. Nu am înţeles exact ce vrea să spună până când nu am văzut imensa piaţă din Esfahan plină ochi de oameni ieşiţi la picnic pentru a se bucura de o zi cu soare. Erau câtă frunză şi iarbă.

Esfahan a fost pentru mine cel mai aşteptat, dar şi cel mai frumos loc din Iran, un mix armonios de nou şi vechi, de arhitectură spectaculoasă (ca peste tot în acest stat) şi oameni veseli, cafea bună şi shopping autentic. Shiraz şi Teheran sunt şi ele cosmopolite şi colorate - şi nu vorbesc doar de arhitectură, cât şi de localnici care poartă fucsia şi galben strălucitor mai mult decât europenii.  Negrul îl găseşti mai des în oraşe tradiţionale precum Yazd sau Kashan, dar şi aici moda occidentală îşi face simţită prezenţa.

Eram în aeroportul din Istanbul şi ajunsesem la poarta de îmbarcare, m-am uitat în jur şi am văzut că nicio femeie nu are văl pe cap (obligatoriu în Iran pentru localnici şi turişti deopotrivă). Am crezut că am greşit poarta, dar nu. În avion trăgeam timid cu coada ochiului să văd care mai e statusul, dacă s-a schimbat ceva. Primele mişcări - timide, recunosc - au fost făcute în momentul în care roţile avionului au atins solul. La ieşire însă toată lumea îşi acoperise (mai mult sau mai puţin) părul. Nu există aceeaşi stricteţe din alte state musulmane unde femeile îşi acoperă capul sau chiar şi faţa. În Iran vălul poate fi colorat, aşezat în mod tradiţional sau „aruncat“ peste păr. Dar nu aruncat oricum, ci cu o neglijenţă atent studiată, pentru că moda este o adevărată religie în rândul tinerilor.

Ce m-a mai surprins încă din avion a fost numărul mare de branduri pe care le-am văzut pe haine şi încălţări, de la Gucci la Balenciaga sau chiar Dior. M-am gândit iniţial că poate criza de care auzisem era doar un zvon. M-am lămurit însă odată ajunsă acolo că marile branduri internaţionale nu şi-au pus Iranul pe hartă, motiv pentru care trendurile se urmăresc şi se reproduc în fabricile locale. Modă „made in Iran“. Tot din Occident au împrumutat iranienii şi altă modă, moda reţelelor sociale, în frunte cu Instagramul.

Femeile persane au o frumuseţe aparte, cu trăsături bine definite, dar şi cu un machiaj pe măsură. Am remarcat iniţial sprâncenele tatuate, dar Pourya a avut grijă să îmi spună că ar trebui să fiu mai atentă la nas, buze, pomeţi şi fălci, pentru că nu de puţine ori toate sunt operate. Chirurgia estetică e ieftină şi la mare căutare în Iran. „Uită-te în grupul ăsta. Sunt şase fete, iar patru au nasul operat. Toate îl vor la fel, mic şi cârn. Instagramul le-a impus aceste standarde de frumuseţe şi acum nu doar femeile se operează, ci şi bărbaţii.“ Iniţial mi-a fost greu să îi ghicesc pe toţi cei operaţi, dar apoi, în joacă, am început să studiez şi să înţeleg. Plus că erau mulţi care îşi purtau cu mândrie bandajele pe stradă.

Am început astfel un tur al Iranului în căutare nu doar de moschei şi grădini, adevărate capodopere arhitecturale, ci şi în căutare de nasuri noi.

Şi totuşi, cred că a venit momentul să vorbesc puţin şi despre Iran dincolo de oameni, o ţară cu oraşe splendide şi total diferite unul de celălalt, cu munţi semeţi ce se înalţă spre 5.000 de metri şi cu deşert fierbinte. Iranul are şi acces la mare şi are şi zone verzi, bine împădurite, dar nu le-am vizitat, nu de data asta cel puţin. Ce am văzut însă mă face să spun că persanii au creat acum sute de ani unele dintre cele mai frumoase clădiri din lume, atenţia la detalii fiind ca nicăieri altundeva în lume. Nu doar că moscheile din Shiraz şi Isfahan sunt cele mai frumoase din lume - în umila mea opinie - dar sunt clădiri ce pot rivaliza cu oricare altele din lume la capitolul arhitectură. Iar casele din Kashan şi Yazd, ridicate în mijlocul deşertului, sunt altă dovadă că imposibilul a fost posibil în Iran.

De culoare nu mai vorbesc, pentru că artizanii par a fi adunat aici cele mai frumoase culori din curcubeu. Uneori s-au jucat cu tonurile de albastru pe care le-au împletit în fel şi chip.

Alteori s-au folosit de roz şi galben pentru a contrasta turcoazul şi albastrul regal. Iar la interior, dincolo de jocurile de culori şi mozaicul imposibil de descris în cuvinte (sper că ima-ginile sunt grăitoare), există şi jocuri de lumini şi umbre gândite parcă pentru a pune în valoare frumuseţea acestor locuri. Vorba lui Hemingway: „We are all broken. That's how the light gets in.“ („Suntem cu toţii defecţi - joc de cuvinte - n. red., dar doar aşa are lumina cum să pătrundă.“)

Cam aşa e cu Iranul în general; poate părea un stat „defect“, dar dacă te uiţi după lumină începi să realizezi că e strălucitor. Şi la propriu, şi la figurat.