Prima dată am ajuns în Veneţia acum vreo şapte ani, într-o zi călduroasă de octombrie. Mi-amintesc că am ajuns acolo fără aşteptări romanţate, ba din contră, îndoită de prietenii care îmi spuseseră că pe canale miroase într-un anume fel, iar dacă ai noroc te mai prinde şi inundaţia. Dacă nu ai totuşi „norocul“ ăsta, atunci cu siguranţă o să ai parte de o inundaţie de turişti. Ce mai, cu aşa o reclamă, ajunsesem să pun la îndoială frumuseţea uneia dintre minunile turistice ale lumii. Noroc că nu mă las influenţată prea uşor, aşa că la prima întâlnire m-am ìgătitî frumos, cu părul răvăşit de vânt, cu rimelul care îmi curgea pe sub ochelari de la soarele orbitor şi cu o helancă în dungi pe care o mai am şi astăzi. Veneţia nici nu s-a sinchisit să se aranjeze pentru mine, şi cu toate că a venit la întâlnire cu hainele ei de casă, colorate şi pe alocuri zdrenţuroase, a fost dragoste la prima vedere.
Am stat atunci patru zile încontinuu împreună, cu nopţi pierdute pe străduţe înguste şi zile în care canalele erau parcă doar ale mele, deşi în realitate le împărţeam cu câteva mii de turişti. Nu mă puteam sătura şi nu înţelegeam cum oamenii spun că după o zi nu ai ce face în Veneţia. Fiecare stradă era altfel, fiecare casă spunea o poveste aparte, în spatele gratiilor fiecărei ferestre se ascundea o altă istorie de dragoste.
Am trăit intens povestea aceea de dragoste şi despărţirea a fost dureroasă. Ochii care nu se văd se uită, sau parcă aşa e zicala. Au venit alte relaţii de dragoste, mai scurte sau mai lungi. M-am îndrăgostit iar şi iar, de Machu Picchu, de plajele din arhipelagul Komodo sau de Hong Kong. Cu fiecare am dezvoltat o altfel de relaţie, însă Veneţia a rămas mereu o amintire. O frumoasă amintire.
Nu am plănuit o revedere, iar când s-a ivit ocazia am crezut că anii m-au schimbat, pe mine cel puţin dacă nu şi pe ea. Am revenit sigură pe mine, convinsă că oraşele vizitate de la prima noastră întâlnire, ţările bifate pe hartă, minunile care m-au încâtat, m-au făcut imună la farmecele bătrânei Veneţii.
Şi totuşi. M-a cucerit din nou de la primii paşi, am rămas din nou mută în faţa frumuseţii ei clasice. Pe Veneţia aş putea-o compara cumva cu Monica Bellucci. Şi dacă nu e genul tău, nu ai cum să negi că e frumoasă. Ce faci însă dacă e genul tău? Te laşi îmbătat de frumuseţea ei.
În Veneţia e frumos oricând, indiferent de vreme sau de numărul de turişti care mişună pe străzi în căutarea propriei lor poveşti de dragoste.
Veneţia nu are unghiuri bune, care să dea mai bine în poze, nu are nevoie de lumini speciale sau de orice altceva. Este mai fotogenică decât Gisele Bundchen, care de cele mai multe ori trece prin câteva şedinţe de photoshop înainte să ajungă în revistă. Veneţia se poate descurca şi fără, ajutată doar de câteva raze de soare.
Când am ajuns în gară a doua oară bătea un vânt puternic de martie, iar părul se lăsa răvăşit ca şi prima dată. Rimelul s-a ţinut însă mai tare şi nu s-a mai lăsat impresionat la fel de puternic. Lipsea doar helanca gri cu dungi în diferite tonuri de roşu. Venezia era îmbrăcată la fel. Nimic nu se schimbase, mă primea din nou în casa ei, la fel de binevoitoare ca şi data trecută.
Nu era geloasă pe relaţiile mele anterioare cu lumea largă, aşa cum nici eu nu eram supărată că zilnic îi trec pragul mii sau chiar zeci de mii de turişti. Eu mă bucuram de revedere, ea de atenţia primită.
M-am plimbat din nou pe străzi, am fotografiat-o, m-am lăsat purtată de val şi m-am pierdut de câteva ori în drum spre Piazza San Marco. Noroc cu semnele care mi-au ghidat paşii. Ai mei şi ai tuturor celorlalţi turişti. Când am ajuns în piaţă, în inima Veneţiei, am stat câteva minute doar să admir, să retrăiesc entuziasmul de acum şapte ani. Singurii care se schimbaseră erau porumbeii. Ei nu cred să mai fie aceiaşi, în rest totul a rămas neschimbat, şi sper să rămână aşa încă şapte ani cel puţin, până la următoarea întâlnire.
