Travel

Reportaj din New York-ul Asiei: Cum stai la coadă la Prada pentru genţi de mii de euro, faci Tai Chi cu localnicii şi mănânci în 300 de restaurante Michelin? Galerie foto

18 mar 2016 13317 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

De New York m-am îndrăgostit iremediabil încă dinainte să ajung acolo. Ştiam că, odată ce voi călca în „centrul universului“, nu voi mai vrea să mă întorc. Dar, pentru că nu am putut rămâne în Marele Măr, acum caut să reiterez entuziasmul de atunci în alte colţuri ale lumii. Am căutat astfel alte New York-uri, însă nimic nu mi s-a părut comparabil. Ba prea artificial mi s-a părut Singapore, ba prea uman Seoul, ba prea rece a fost City-ul londonez. Mai aveam o speranţă, Hong Kong, supranumit de mulţi New York-ul Asiei.

Hong Kong-ul fie îl iubeşti, fie nu. La fel şi New York-ul. Nu există cale de mijloc. Aglomeraţia, zumzetul taxiurilor care devine un fel de imn al oraşului, mirosul de mâncare care te îmbată la fiecare colţ de stradă, toate te cuceresc sau te obosesc.

Am ajuns prima dată în Hong Kong la începutul lunii noiembrie, la apusul soarelui. Peste trei săptămâni aveam să mă întorc, parcă cu şi mai mult entuziasm.

Dar să o luăm cu începutul. Avionul a început să coboare odată cu soarele. Când roţile au atins pista, soarele încă era vizibil pe linia orizontului. Cerul era colorat în nuanţe de roz. Era ceva fondant în tot acel peisaj ca şi cum când îngerii faceau prăjituri. Sau aşa îmi imaginam eu.

Oraşul nu se vede din aeroport, iar din aer abia puteam întrezări printre nori câteva crâmpeie de zgârie-nori, nimic mai mult. Înainte, aeroportul cel vechi era amplasat în inima oraşului, astfel că aeronavele treceau pe deasupra capetelor turiştilor surprinşi şi ale localnicilor deja obişnuiţi cu priveliştea. Din avion însă puteai admira întregul oraş, cu zgârie-norii lui ameţitori, cu cartierele tradiţionale chinezeşti, cu mallurile de lux şi cu tarabele din plină stradă. Hong Kong este un oraş al contrastelor din toate punctele de vedere şi asta atrage anual circa 50 de milioane de turişti care vin atât să facă business, dar şi să se lase cuceriţi de farmecul locului unde estul se împleteşte cel mai bine cu vestul.

Drumul cu maşina de la noul aeroport la hotel a durat vreo 40 de minute, timp în care mi-am lipit efectiv nasul de geam şi m-am lăsat furată de peisaj. Mă fascinează încă zgârie-norii. Mă fac să mă simt mică şi să mă uit mereu către cer. Când am ajuns la hotel am ridicat instinctiv capul până am simţit că mă doare gâtul. Voiam să estimez numărul de etaje dintr-o privire. Nu mi-a ieşit. Aveam să descopăr în lift că sunt 56, iar eu eram cazată la etajul 47, într-o cameră cu vedere către The Peak. Nu mă puteam plânge, deşi mi-aş fi dorit să văd portul în fiecare seară. Am avut de ales şi am preferat o cameră la un etaj superior, aşa că a trebuit să mă „mulţumesc“ cu vederea către munte şi alte câteva zeci de clădiri care se înălţau ameninţătoare către cer.

Nu mi-am petrecut însă prea mult timp în cameră aşa că priveliştea nu mă fura decât dimineaţa şi uneori seara înainte de culcare. În restul timpului eram şi eu unul dintre cei mulţi care mişunau pe străzi, grăbiţi, către o ţintă doar de ei cunoscută. Pe unele străzi, mai ales în zona pieţelor de noapte, erau oameni cât vedeai cu ochii. Mergeau pe stradă, pe mijlocul ei, în timp ce maşinile aşteptau cuminţi să li se facă loc să circule mai departe. Străzile din Hong Kong sunt largi, uneori vezi chiar şi drumuri suspendate, şi totuşi nu e suficient ca în orele de vârf traficul să nu fie congestionat. Indiferent de oră şi de zi, taxiurile sunt cele care îţi iau ochii, sunt multe, toate acelaşi model vechi de Toyota pictat în alb şi roşu. Iau cu asalt traficul.

Cumva, la fel ca în New York, şi în Hong Kong o călătorie cu taxiul este o experienţă în sine. La fel ca mâncatul pe stradă, deşi aici cei cu stomacul sensibil este posibil să mă contrazică. Caracatiţă pe băţ, supă de peşte sau creveţi bine prăjiţi cu sos iute sunt doar câteva dintre deliciile cu care te îmbie zecile de tarabe de la colţ de stradă. O altă opţiune însă sunt cele aproape 300 de restaurante înscrise în Ghidul Michelin. Preţul lor nu este proporţional însă neapărat cu numărul de stele pe care le poartă. Hong Kong-ul are de altfel cel mai ieftin restaurant decorat cu stele Michelin, Tim Ho Wa, care vinde dim sum, o delicioasă specialitate chinezească. Localnicii mănâncă dim sum (un fel de găluşte din aluat subţire umplute cu legume, peşte, fructe de mare sau carne) dimineaţă sau maxim la prânz, însă pentru mine erau masa perfectă indiferent de oră, de sos sau chiar de compoziţie. Greu le găseam însă după prânz.

Hong Kong înseamnă în traducere port parfumat, nume ce provine de la fabricile din secolul al XIX-lea amplasate în buza mării care produceau beţişoare parfumate. Dacă în Europa acestea sunt folosite ca decor, în Asia ele sunt parte a unui ritual religios ce se respectă şi astăzi în templele care au rămas drept mărturie a ceea ce a fost cândva Hong Kong. Astăzi ele au rămas elementul de tradiţie într-un oraş care vrea să devină tot mai înalt, tot mai occidental, tot mai cosmopolit.

Acum oraşul nu mai miroase a beţisoare parfumate, ci a mân­căruri alese - locale şi internaţionale - şi a vinuri scumpe.

Hong Kong-ul nu îl poţi descoperi într-o zi, nici măcar într-o săptămână. Poţi bifa obiectivele turistice clasice, însă nu poţi savura oraşul la adevăratul lui potenţial decât după o săptămână sau chiar mai bine.

Hong Kong nu înseamnă doar zgârie-nori, deşi priveliştea de pe The Peak noaptea trebuie să recunosc că rivalizează cu cea de pe Empire State Building după lăsarea întunericului. Te lasă fără cuvinte.

Puţini ştiu însă că dimineaţa pe răcoare, în parcurile din oraş poţi merge să faci Tai Chi cu localnicii şi să te relaxezi la primele ore ale zilei, pentru ca apoi să îţi bei cafeaua în tradiţionalul Sheung Wan. Aici, templul Man Mo este în continuare frecventat de localnici mai ales. Legiunile de turişti mai au până să-i descopere farmecul. Întregul cartier este mai degrabă un diamant neşlefuit, unde puţini turişti se aventurează pentru a vedea viaţa de zi cu zi a localnicilor. Chiar şi în inima oraşului, în districtul central poţi găsi oaze de linişte, în pieţele tradiţionale de zarzavaturi, unde negocierile se desfăşoară tacit, comunicarea fiind mai degrabă una non-verbală. Clientul vine, miroase, studiază, apoi întinde scurt banii, plăteşte şi pleacă mai departe. Puţinii străini pierduţi pe străzi sunt singurii gură-cască. Ei se pierd în vaerietatea de verdeţuri şi fructe şi fotografiază tot ce prind.

La prima vizită în Hong Kong am descoperit înălţimile, le-am cucerit, iar apoi am revenit să caut surprizele ascunse dincolo de insula principală. Pe Buddha l-am găsit în Lantau, mă aştepta la înălţime, liniştit aşa cum îl ştiam. Emana pace şi chiar zâmbea în toată splendoarea lui de bronz. Îl vedeai de la depărtare, însă nu îţi dădeai seama cât de impunător este decât când te apropiai şi te domina de la 33 de metri înălţime. În jurul lui se împrăştiau munţii împăduriţi.

Liniştea supremă nu mi-a inspirat-o însă Buddha, ci insula Lamma, o insulă de pescari cu case colorate şi plaje cu ape turcoise şi nisip alb.

Pe întreaga insulă nu am găsit nici 20 de turişti, ceea ce i-a dat un farmec aparte, farmec încununat de cea mai bună masă de anul trecut într-un restaurant pe malul apei la apus. În jurul nostru se întindeau câteva sute de bărci colorate cu care pescarii aduseseră în aceeaşi zi captura din farfurie. Pe scurt, creveţi - de două feluri -, scoici şi scallops. Un festin demn de constelaţii Michelin, mai ceva decât cel de la restaurantul Ming Court cu două stele Michelin din cadrul hotelului Cordin din Hong Kong.

Înainte să închei însă, trebuie să mărturisesc. Hong Kong-ul nu este New York, nu există nimic comparabil cu energia oraşului supranumit nu fără motiv centrul universului. Totuşi, Hong Kong-ul este ce am putut găsi mai apropiat, un oraş care nu doarme niciodată, care freamătă de febra cumpărăturilor de lux şi care a devenit un centru de business pentru întreaga Asie. Ultimele două merg cumva mână în mână, deşi mulţi dintre clienţii unor branduri precum Prada, Chanel sau Louis Vuitton sunt turişti, veniţi fie din China continentală, fie din alte colţuri ale globului.

Totuşi, Hong Kong-ul a reuşit să întreacă New York-ul într-o privinţă, şi anume, apetitul pentru lux. La uşa magazinelor Prada era coadă de câteva zeci de persoane care aşteptau cuminţi să le vină rândul să cumpere o geantă de câteva mii de euro. La Hermes erau doar vreo zece. Acolo genţile sunt de domeniu zecilor de mii.