Travel

REPORTAJ: Cu străduţe nu mai late de o maşină, cu sate parcă adormite sub toropeala delicată a soarelui de decembrie şi cu o bucătărie ruptă din rai, Sicilia adună ce are Italia mai bun

22 apr 2018 2173 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie
Am vizitat Italia de vreo 30 de ori în ultimii zece ani şi m-am întors de fiecare dată cu aceeaşi plăcere. De fapt, am şi instituit o regulă: niciun an fără Italia. Văzusem eterna Romă, cosmopolitul Milano (de câteva ori chiar şi tot nu pot spune că m-a cucerit), coloratele sate din Cinque Terre, paradisul numit coasta Amalfitană, chiar şi Toscana cu ale ei dealuri molatece. Şi totuşi, până la finalul anului trecut nu ajunsesem niciodată în Sicilia, ceea ce unii numesc adevărata Italie.

 

Nu degeaba casa de modă Dolce & Gabbanna şi-a inspirat fiecare colecţie din ultimii ani de aici, cu rochiile dantelate şi cu ţinutele imprimate cu lămâi de un galben suculent sau cu mozaicuri desprinse parcă de pe clădirile din Sicilia.

Cu străduţe nu mai late de o maşină, cu sate parcă adormite sub toropeala delicată a soarelui de decembrie şi cu o bucătărie ruptă din rai, Sicilia adună ce are Italia mai bun. O prietenă m-a întrebat după ce m-am întors dacă această insulă din sudul cizmei este diferită de restul Italiei. Dacă te mai poate surprinde cu ceva după ce ai văzut restul. Mult spus văzut, pentru că mi-a rămas în minte o expresie a cuiva care cu siguranţă iubea Italia din toată inima. El spunea că ai nevoie de 300 de ani ca să vezi Italia aşa cum trebuie. Să te saturi de ea, nu cred că se poate însă.

Dar, când a fost să îi răspund la întrebare, singurul lucru pe care am putut să i-l spun a fost că Sicilia este toată Italia adunată într-o insulă. Ai câte ceva din toate. Ai o arhitectură decadentă, dar care te cucereşte iremediabil în Palermo. Ai peisaje contrastante cu vulcani care tronează peste insulă şi coline care se aruncă parcă în marea cristalină din Taormina. Ai sate cocoţate în vârf de deal şi uitate acolo şi altele la ţărm de mare cu pieţe largi şi mult albastru de parcă eşti în Grecia. Ai bucate alese şi vinuri dumnezeieşti. Acestei insule nu îi lipseşte nimic. Nici măcar timpul. Pentru că în Sicilia timpul trece în ritmul în care vrea el şi nimeni nu se grăbeşte. Expresia „Dolce far niente“ cred că s-a născut aici.

Dar tot aici s-a născut şi mafia, sau dacă nu s-a născut aici, atunci cu siguranţă este la ea acasă acum. Dar mafia nu o vezi şi nu o simţi. O ştii din filme precum Naşul sau de la ştiri, dar ca turist eşti ferit de o întâlnire faţă în faţă. Tangenţial însă este posibil să te afecteze.

Înainte să ajungem, ne anunţaseră nişte prieteni că trebuie să ne asigurăm maşina pentru că în Sicilia furturile auto sunt extrem de frecvente. Am luat sfatul ca pe o glumă iniţial, însă odată ajunsă la biroul de rent-a-car am întrebat care erau şansele. Gluma, mi-am dat seama apoi, am auzit-o acolo.

„Se fură, nu se fură, e la noroc. Acum depinde unde mergeţi. Ajungeti în Palermo sau Catania? (Da, am răspuns noi în cor.) Ei bine acolo se mai fură. Ajungeţi în Taormina sau Siracusa? (Da, din nou.) Ei bine aici nu se fură.“ Cam aşa a sunat pledoaria ofiţerului de la biroul de închiriere. În final am ajuns împreună la concluzia ca ne trebuie mai degrabă asigurare de accident decât de furt, şansele fiind mai mari în acest caz. Nu am avut ghinionul să fim lăsaţi fără maşină şi nici chiar să zgâriem „bolidul“. Dar trebuie să recunosc că am avut un dram de noroc pentru că pe străzile din Sicilia abia se strecoară o maşină, şi nu sunt străzi cu sens unic. De altfel, pe străzi rar vezi o maşină care să nu poarte semnele unei întâlniri mai pătimaşe cu o surată.

Dar, de fapt, pentru un turist cel puţin, în asta constă farmecul Siciliei. Este o insulă aparent ponosită, cu faţade care stau să cadă, cu maşini ruginite şi cu feţe îmbătrânite. La o privire mai atentă îţi dai seama că clocoteşte de viaţă.

Nu aş şti să spun ce mi-a plăcut cel mai mult în Sicilia, însă pot spune fără doar şi poate ce m-a surprins cel mai tare. Oraşul capitală Palermo. Nu cred că am văzut nicăieri clădiri mai atent croşetate în piatră, cu mai multe dantele arhitecturale ca aici. Da, prăfuite şi cu semne evidente de trecere a timpului, dar de o frumuseţe care rămâne. Un oraş bătrân, dar care şi-a păstrat farmecul tânăr. Nu am văzut niciodată, nicăieri, biserici mai frumoase ca aici. Nici Notre-Dame din Paris şi nici Domul din Milano nu ascund la interior aşa minuni. Nu degeaba se zice că Dumnezeu stă în detalii. În bisericile din Palermo acest lucru este mai evident ca oriunde.

Pe străzile înguste, rufele stau la uscat agăţate la balcoane, iar prin geamurile deschise te învăluie mirosul de mâncare proaspăt gătită. De altfel, te poţi uita uşor pe fereastră să vezi ce e în meniu în ziua respectivă, că în sud, intimitatea nu are prea mare importanţă. Nu doar geamurile sunt deschise aici, uneori şi uşile.

Dar, pentru că am ajuns la mâncare trebuie să recunosc că unul dintre motivele pentru care mă întorc mereu şi mereu în Italia este chiar gastronomia. În primul rând gelato-ul italian nu are egal, şi spune asta un om care în mod normal nu mănâncă îngheţată, nici măcar în sezonul estival, când temperaturile din termometre fac să transpire până şi frigiderele. Şi, după ce am încercat toate sortimentele de gelato, mă întorc la pizza, clasica, eterna şi fascinanta pizza. Simplă, cu mozzarella şi sos de roşii. Care ţi se topeşte în gură. Iar dacă adaugi un pahar de vin făcut la poalele Etnei, Paradisul mai poate să aştepte (Heaven can wait). Nu, nu am uitat să zic ceva şi de paste, ci pur şi simplu nu-mi plac. În niciun fel, nici simple, nici în combinaţii care altora le lasă gura apă. Sacrilegiu. În Sicilia însă, am uitat să spun că eu mă săturam încă de la micul dejun, după două croissante cu ciocolată şi ceva cafea care mă ţineau până mult după prânz. Eu nu sunt o persoană matinală în mod curent, însă în vacanţă mă trezesc înainte să sune ceasul. Şi tot în vacanţă, pentru că în restul timpului nu apuc, micul dejun e masa mea preferată. Îmi place să o savurez fără grabă, îmi place să stau la terasele sau cafenelele locului şi să admir oamenii. Să simt pulsul oraşului.

În Sicilia îmi plăcea că micul dejun nu-l luam numai alături de turişti care-şi petreceau timpul cu nasul în ghidul Lonely Planet, ci şi împreună cu localnicii care veneau la primele ore ale dimineţii, când oraşul încă se dezmeticea. Veneau să savureze ceva patiserie alături de o cafea lungă cu lapte. Spre deo-sebire de Milano sau chiar Roma, unde cafeaua este sinonimă cu ristretto (un fel de espresso cremă, ce pare că a reuşit să concentreze într-o înghiţitură toată esenţa cafelei), în Sicilia cafeaua este mai domoală, cu mult lapte şi ceva spumă proaspătă. Cafeaua se savurează aici mai degrabă decât să se bea în picioare la bar dintr-o singură gură, cum este cazul în nord. De fapt această diferenţă spune mult mai multe şi descrie mai degrabă modul cum curge viaţa în cele două „emisfere“ ale Italiei. Dife­ren­ţele sunt multiple, însă există ceva asemănări, şi anume, natura a fost la fel de generoasă peste tot.

Am început să explorăm Sicilia din centru, din oraşul Enna de care cel mai probabil mulţi nu au auzit. Este aşezat pe creasta unui deal şi înconjurat de câmpii de un verde crud. Iar dacă ai noroc, când cerul este senin, ai una dintre cele mai frumoase vederi de sus de la castel. Etna se ridică în toată splendoarea ei, uneori păstrându-şi doar capul în nori. Există puţine locuri de pe insulă unde acest vulcan impunător (are 3.350 de metri) să nu te urmărească. Cel mai bine îl poţi vedea în timp ce drumul coteşte de la Catania - centrul industrial al insulei -, către Taormina - această perlă a coroanei. Taormina este însă atât de turistică, pentru străini şi italieni deopotrivă, că până şi casele sunt proaspăt vopsite şi recondiţionate. Frumoasă, fără doar şi poate, însă parcă total diferită de restul insulei. Un fel de Cenuşăreasa după şi înainte de miezul nopţii. Mie personal la fel de frumoasă şi chiar mai ferme­cătoare mi s-a părut Siracusa, pe aceeaşi coastă, de est, doar că ceva mai spre sud. Tot scăldată de soare şi de ape cristaline, doar că mai liniştită, cu bărci de pescari agăţate de mal, nu doar cu iahturi.

Cele mai frumoase plaje le-am găsit însă în nord, dincolo de Palermo, cum drumul merge către Trapani. Aici apele sunt de un turcoaz ce rivalizează cu Caraibele, iar în Riserva dello Zingaro natura se dă de-a dreptul în spectacol, cu

dealuri înverzite ce merg până-n buza mării, şi uneori se îndură să lase loc de o plajă discretă. Vara însă aceste plaje devin neîncă­pătoare, şi atunci satul pescăresc Cefalu e destinaţia perfectă pentru un prânz savuros, urmat de o plimbare cu maşina pe drumuri aparent de munte ce şerpuiesc în jurul unui deal. Odată ajuns în vârf te aşteaptă orăşelul Caccamo pe care nicio poză nu îl poate surprinde în adevărata lui splendoare, înconjurat de dealuri cu culmi perfect rotunjite, de lacuri discrete şi de podgorii aflate în aşteptarea toamnei.

Aş mai avea multe de spus despre Sicilia. Doar despre istoria ei aş putea scrie un roman, ca să nu mai vorbesc de Palermo care mi-a ajuns la inimă aşa cum fac cei cărora nu le dai din start nicio şansă. Aş mai fi vorbit de localnicii al căror dialect nu doar eu nu-l înţeleg, dar nici italienii get-beget. Noroc cu zâmbetele, că ele spun totul. Iar Noto, Ragusa şi Modica pot fi uşor studiu de caz pentru stilul baroc. Atât de asemănătoare ca stil arhitectural şi totuşi atât de diferite ca personalitate. Dar am scris deja o scrisoare de dragoste către această insulă şi simt că e momentul să mă opresc aici până la următoarea revedere.