Travel

Puglia este un fel de rudă săracă şi necunoscută a mult mai celebrei Roma. Dar nu lipsită de frumuseţea demnă de Italia. Un fel de răţuşca cea urâtă, dar cu potenţial de lebădă

22 ian 2018 4096 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Roma nu mai are nevoie de nicio prezentare. Istoria s-a ocupat să o aşeze pe piedestalul pe care-l merită. Coasta Amalfitană a fost pusă în versuri şi a inspirat poeţi şi pictori deopotrivă. Nu degeaba este pentru mulţi „definiţia paradisului“. Iar farmecelor Toscanei, cu ale ei dealuri molatice şi culori desprinse parcă dintr-o pictură renascentistă, nu le poate rezista nimeni. Şi, între atâtea frumuseţi demne de un concurs de miss, vine Puglia.

 

Puglia este un fel de rudă săracă şi necunoscută. Dar nu lipsită de frumuseţea demnă de Italia. Un fel de răţuşca cea urâtă, dar cu potenţial de lebădă. Situată pe coasta de est a Italiei, undeva aproape de tocul cizmei, cu ieşire la Marea Adriatică cea turcoaz, această regiune este într-adevăr mai puţin cunoscută. Dar poate şi pentru că localnicii, dar şi toţi ceilalţi italieni deopotrivă, au vrut să o ţină doar pentru ei. Au vrut să-i păstreze farmecul rural neîntinat.

Prima dată am ajuns în Puglia în 2012 când italienii o descriau ca fiind rurală şi săracă. Era luna mai şi mi-amintesc că turiştii erau răzleţi, poate speriaţi şi de aversele de ploaie. Mi-a plăcut liniştea de atunci. Am aterizat în Bari undeva după lăsarea serii şi am luat apoi trenul spre Trani, un orăşel aflat ceva mai la nord. Am ajuns când orologiul stătea să bată miezul nopţii. Gara era liniştită. Doar câţiva localnici ce se îndreptau grăbiţi spre casă. Şi noi.

Am ieşit din gară şi am ajuns într-un părculeţ. Ca într-un oraş românesc de provincie, lumea îşi dăduse întâlnire aici la ceas de seară. Toată lumea se ştia cu toată lumea. Bunici cu nepoţi şi cu căţei deopotrivă.

Am căutat cu privirea un taxi, şi am tot căutat. Şoselele erau şi ele liniştite. Ca gara. Ştiam că hotelul este pe plajă, ceva mai departe de gară. Pe vremea aceea internetul în roaming era un fel de creatură mistică. Toată lumea ştia că există, însă puţini erau cei care-l foloseau.

Nu ştiam unde suntem sau încotro să o apucăm, aşa că am mers în parc să întrebăm de staţia de taxi. Mi-amintesc şi acum răspunsul, de parcă a fost ieri. „Domnişoară, la noi în oraş sunt două taxiuri. Dar la ora asta nimeni nu merge cu taxiul la noi, aşa că sunt la ele acasă.“ Am întrebat de hotelul unde urma să stăm. Ni s-a spus că este la vreo 2 kilometri distanţă, însă este greu de ajuns acolo noaptea dacă nu ştii oraşul. Am rămas nedumerită, şi nu pentru că nu aş fi înţeles ce mi-a spus în italiana lui din sud, ci pentru că nu ştiam încotro să o apucăm.

Poate pentru că păream debusolaţi, un cuplu a venit la noi şi ne-a spus că ei merg spre casă şi ne invită să-i însoţim. Urmau să facă un mic ocol pentru a ne lăsa şi pe noi la hotel.

Pe drum am discutat. Ne-au întrebat de unde suntem. Spuneau că îi apreciază pe români pentru capacitatea deosebită de a învăţa limbi străine. Ea era director financiar într-o multinaţională. Locuise o vreme în SUA, şi totuşi nu se obişnuise să vorbească cu lejeritate engleza. El era profesor şi prefera pe cât se poate să vorbească în limba maternă.

Am ajuns la hotel rapid, însă această amintire m-a însoţit în toţi anii care au urmat. Şi, mereu, mi-am dorit să revin. Pentru ospitalitatea de atunci (şi cea din zilele ce au urmat).

Am uitat să spun ceva totuşi. Puglia este în sudul Italiei. Şi în sud, timpul se mişcă în ritmul lui. Siesta este obligatorie la prânz. Iar punctualitatea, ei bine ea este opţională. Până şi trenul vine şi pleacă doar când vrea. Sau cel puţin aşa era acum cinci ani. De aceea nu am reuşit atunci să văd Poligano a Mare şi Matera. Un motiv în plus să mă întorc.

Un motiv şi pentru a opta pentru o maşină închiriată a doua oară. Şi aşa am ajuns în zilele noastre. Am revenit în Puglia la început de noiembrie pentru un weekend prelungit unde cuvântul de ordine a fost relaxarea. Am aterizat tot la Bari, iar de acolo am luat maşina care ne-a purtat iniţial până în Alberobello, unul dintre cele mai cunoscute oraşe din zonă. Din ce în ce mai popular de altfel în ultima vreme.

Ajunsesem şi prima dată în Alberobello de unde am plecat cu roşii uscate şi cu migdale şi sâmburi de caisă ţinuţi în saramură. Ploua destul de tare în acea zi de mai, încât ţin minte că nu m-a impresionat. Mi-l ima-ginasem alb imaculat, strălucitor chiar sub razele soarelui. Aşa l-am găsit acum, la început de noiembrie, cu florile colorate încă la ferestre. Orăşelul de doar 10.000 de locuitori este cunoscut pentru casele de tip trullo, mai exact o construcţie tipică zonei realizată din piatră şi cu acoperiş în formă de con. Aceste case erau construite anterior ca locuinţe temporare sau ca depozite, doar oamenii angajaţi în agricultură folosindu-le ca locuinţă permanentă. Astăzi, la mai bine de un secol de la „perioada de glorie“ a acestor case, ele sunt un obiectiv turistic cunoscut. Mai mult, unele dintre ele au fost remodelate pentru a deveni astăzi locuinţe permanente. Altele au fost transformate în hoteluri. De altfel, am şi stat într-un astfel de apartament pe două etaje, adus la standardele de astăzi.

La fel ca în Alberobello, şi vechile case săpate în piatră în Matera au fost remodelate. O parte dintre ele cel puţin. Matera este un oraş aflat la doar o oră de mers cu maşina de Alberobello. La fel de special şi totuşi atât de diferit. Este croşetat în piatră şi îşi poartă cu mândrie vârsta. Nu degeaba a devenit parte a Patrimoniului UNESCO în 1993. Zona unde astăzi stă Matera a fost locuită încă din Paleolitic. Oraşul a fost fondat de către romani în secolul al treilea î.Hr, iar de atunci istoria şi-a pus amprenta asupra acestei aşezări. De altfel, printre primele aşezări de pe teritoriul Italiei de astăzi au fost aici. Şi nu orice fel de aşezări, ci săpate în rocă de calcar. Mai degrabă un fel de peşteri în accepţiunea modernă. În anii ’50, administraţia locală i-a forţat pe locuitorii centrului istoric (cunoscut ca Sassi) să se mute în zona nouă a oraşului. Sassi era văzută ca o zonă săracă. În prezent însă, italienii şi-au dat seama de potenţialul turistic uriaş al oraşului şi au început să reconstruiască, iar unele hoteluri au fost reamenajate în fostele locuinţe. Doar că la standardele de astăzi, unele cu piscină interioară sau măcar jacuzzi.

Dar cum nicio piscină nu se compară cu frumuseţea mării, am decis ca ultima parte a călătoriei să o petrecem în Polignano a Mare, un oraş-port îmbrăcat complet în alb. Iar cu marea turcoaz care ţi se aşterne la picioare ai senzaţia, măcar şi pentru o vreme, că eşti în Grecia.

Polignano a Mare este micuţ şi cochet, cu multe restaurante unde se găteşte captura din acea zi. Peşte şi fructe de mare stropite cu vin de-al locului sau din Italia oricum. Asta este frumuseţea Italiei. La doar 60 de kilometri depărtare, în Alberobello peştele este străin. Dar prosciutto crudo şi burrata sunt la ordinea zilei. La fel şi vinul, care la italieni e nelipsit de la fiecare masă. Şi, pentru a încheia cum se cuvine această incursiune în sudul Italiei, o să bem o cafea, înainte de a pleca spre aeroport. Ristretto pentru cei puternici, cappuccio (cappuccino) pentru noi, toţi ceilalţi. A la prossima! (Pe data viitoare!)