Travel

Poveste de dragoste sau cum m-am reîndrăgostit de Paris a treia oară

11 mai 2017 994 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Ne-am cunoscut prima dată într-o dimineaţă de martie acum şapte ani. Eu eram orgolioasă şi, poate, chiar cu nasul pe sus. El, la fel de cuceritor şi frumos ca întotdeauna. Îmi impusesem de acasă să nu mă las cucerită la fel ca toate celelalte fete care îi cădeau late la picioare. Mă dădeam indiferentă, dar de fapt mă îndrăgostisem iremediabil, chiar de la prima vedere. Nu mi-a luat multă vreme să îi şi mărturisesc, „Paris, mon amour, je t’aime“.

 

Ceva mai bine de o săptămână am trăit împreună (eu şi Parisul, cum cine?) o frumoasă poveste de dragoste. Dar, cum ochii care nu se văd se uită, m-am lăsat cucerită de-a lungul anilor de alte orizonturi. Nu ştiam când aveam să îl revăd. Prima dată acum un an şi jumătate. O întâlnire scurtă, de doar două zile, suficiente însă pentru a reaprinde flacăra pasiunii mele. Luna trecută ne-am văzut din nou, când primăvară dădea primele semne de viaţă. Am fost geloasă pe ea. Voiam să pot să fac şi eu Parisul să înflorească aşa. Mi-am amintit de versurile lui Neruda cumva.

În timp ce mă plimbam printre creaţiile lui Rodin de la Grand Palais şi admiram operele lui Vermeer (şi ale altor artişti ai stilului genre, care aduce în prim-plan scene din viaţa de zi cu zi) la Louvre, mă gândeam că puţine locuri din lume pot naşte pasiuni la fel de puternice, de mistuitoare chiar. Nu degeaba Oraşul Luminilor a fost cântat, pictat şi descris de unii dintre cei mai mari artişti ai lumii.

Fiecare relaţie are etapele ei. Întâi vrei să cunoşti totul despre celălalt. Să-i descoperi toate secretele. Aşa a fost prima mea săptămână cu Parisul. Am colindat oraşul în lung şi-n lat, am vizitat fiecare monument, muzeu, biserică. Voiam să nu ratez nimic. Credeam că îmi pot da doctoratul în Paris. De fapt, eram ca un elev care a tocit o carte din scoarţă-n scoarţă, dar nu poate să facă un comentariu pe text cu propriile cuvinte.

A doua oară, cu maturitatea celor cinci ani care trecuseră peste mine, mi-am dat voie să îl cunosc altfel. La o plimbare de seară, agale pe străzi, la o croazieră cu Bateau Mouche pe Sena. Timpul nu a fost însă de partea mea. La Paris pare că niciodată nu ai suficient timp să îl dezbraci de toate secretele. Dar de fapt, cred că e mai bine aşa, pentru că altfel ar dispărea mirajul. Ar interveni monotonia. Aşa, rămâne câte ceva pentru următoarea dată.

Când ne-am revăzut acum din nou, eram pregătită să duc relaţia la un alt nivel. Aşa că, am ales să vizitez expoziţii nou-nouţe, să ascult repetiţiile de la Filarmonică şi să iau cina la restaurantul 58 din Tour Eiffel. A fost o săptămână intensă, însă la final mi-am dat seama că nu m-am săturat de Paris. Aştept următoarea revedere.

Dar să încep cu începutul. Am mers la Paris pentru a participa la deschiderea sezonului cultural 2017. Mai exact pentru a devora o serie de expoziţii înainte de deschiderea oficială sau într-un tur privat în ziua când muzeele erau închise. Pentru a-mi delecta papilele gustative cu mese aproape obscen de bune, în cadre demne de poveste. Pentru a mă lăsa cucerită (încă o dată) de arhitectura ce frizează decadenţa. Şi, nu în ultimul rând, pentru a descoperi noi forme de artă şi artişti, de la cântăreţi de operă la dansatori contemporani.

Când am ajuns, cerul era mohorât şi arunca un aer de melancolie asupra întregului oraş. Dacă e senin afară, Parisul e înfloritor, iar dacă nu, e romantic. Nu cred că există o vreme să nu i se potrivească, chiar şi ploaia. Nimic nu se compară cu o cafea băută alături de un croissant pe străduţele din centru în timp ce urmăreşti trecătorii grăbiţi, alergaţi de picăturile de ploaie care cad la întâmplare. Dar cât am stat eu acum la Paris nu a plouat, aşa că povestesc doar din amintiri mai vechi, de data asta.

Prima oprire de la Paris a fost expoziţia Rodin de la Grand Palais, organizată pentru a marca 100 de ani de la moartea artistului. Circa 200 de opere ale lui Rodin şi alte câteva sute ale altor artişti pe care el i-a inspirat sau chiar influenţat sunt expuse la Grand Palais până pe 31 iulie 2017. Pentru a se diferenţia de „oferta“ de la Musée Rodin, expoziţia de la Grand Palais aduce laolaltă şi alţi artişti consacraţi, francezi şi nu numai, printre care Brâncuşi, Picasso, Matisse şi Giacometti.

La începutul secolului al XX-lea, când în pictură impresionismul îşi găsea tot mai mulţi fani în rândul pictorilor tineri, în

sculptură, tinerii începeau să studieze tehnici şi opere ale omului care este astăzi văzut ca un patriarh al acestei arte, Auguste Rodin. Una dintre cele mai cunoscute tehnici ale sculptorului francez a fost colajul.

Astfel, operele sale erau construite separat, pe bucăţi, şi apoi asamblate. El îşi putea începe opera cu un tors sau cu un picior, pentru a o continua apoi separat.

Rodin, spre deosebire de alţi artişti, a fost celebru chiar din timpul vieţii lui, având în permanenţă sute de ucenici care îi cereau să le predea. Mai mult, el şi-a vândut operele încă din timpul vieţii, în special sculpturi, dar şi desene în creion sau cerneală. Desenele au fost precursoarele „Porţilor iadului“, una dintre cele mai importante

sculpturi ale artistului francez, expusă şi ea la Grand Palais.

În continuare, chiar şi la un secol de la moartea sa, Rodin continuă să fascineze, o parte din operele sale fiind deţinute de colecţionari privaţi.

Unii dintre aceştia au ales să îşi expună creaţiile acum la Grand Palais.

După ce l-am studiat puţin pe Rodin, am plecat către Musée d’Orsay pentru o călătorie încărcată de misticism, o nouă călătorie în timp. Prin expoziţia „Dincolo de Stele. Peisaje mistice, de la Monet la Kandinsky“, deschisă până la finalul lunii iunie.

Poate ar trebui să spun că Musée d’Orsay este muzeul meu preferat din Paris, mi se pare că este bucăţică ruptă din oraşul care-l găzduieşte. Niciunul nu ar fi complet fără celălalt. Iar expoziţia invită la visare. De ce? Pentru că aduce în prim-plan opere prin care artiştii au transpus o lume ireală, o lume aşa cum era ea în imaginaţia lor. Cerul putea fi roşu sau auriu, la fel cum şi copacii puteau prinde viaţă. Artiştii au mers dincolo de realităţile cunoscute pentru a studia misterele existenţei, iar fiecare dintre tablouri reprezintă o ocazie bună de introspecţie, de contemplare şi de analiză. Fiecare tablou poate fi trecut prin filtrul propriu pentru a i se găsi o semnificaţie, o poveste. În final însă, indiferent care ar fi povestea, operele reuşesc să evoce emoţie.

Întreaga expoziţie, ce aduce împreună nume mari precum Paul Gauguin, Maurice Denis, Ferdinand Hodler, Vincent Van Gogh, Giorgia O'Keeffe sau Emily Carr, este organizată în jurul picturilor de tip peisaje. Pentru că artiştii nu au găsit un cadru mai propice pentru a contempla şi pentru a-şi exprima apoi sentimentele. Una dintre cele mai plăcute surprize pentru mine a fost Emily Carr, despre care recunosc că nu ştiam foarte multe. Picturi vii, dar totodată ireale, aşa i-aş descrie operele artistei canadiene numită un artist iconic în ţara sa mamă. Expoziţia a fost însă o ocazie potrivită şi pentru a-l redescoperi pe Paul Gauguin, un artist pe care l-am identificat întotdeauna cu operele sale din perioada „Polinezia Franceză“. Viaţa pictorului este însă demnă de o carte. A copilărit în Perú, a fost în marina franceză cu care a călătorit în jurul lumii, a fost broker (şi chiar unul de succes pentru o vreme). S-a căsătorit cu o daneză cu care a avut cinci copii şi s-au mutat în Danemarca, unde artistul a încercat să îşi construiască o carieră din vânzarea de prelate. După 11 ani îşi părăseşte familia pentru a se dedica picturii, o pasiune descoperită anterior, dar pe care o „explora“ doar în timpul său liber. S-a întors la Paris, apoi a locuit o vreme în Martinica, iar în 1890 a ajuns în Tahiti, cea care îi va deveni destinaţia artistică preferată. De altfel, se şi mută în Tahiti (Polinezia Franceză), unde realizează unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale, uşor de remarcat datorită exploziilor de culoare din fiecare dintre ele. Culorile sunt de altfel instrumentul pe care artistul îl foloseşte pentru a creiona lumea din imaginaţia sa. Deşi a fost apreciat la adevărata sa valoare abia după moartea sa, Paul Gauguin este unul dintre cei mai importanţi artişti francezi.

Franţa este de altfel ţara care a dat lumii unii dintre cei mai cunoscuţi artişti, poate şi pentru că aceştia au găsit aici un cadru propice pentru a se dezvolta.

O vizită la Musée D’Orsay nu putea fi completă fără un prânz la restaurantul muzeului, un restaurant ale cărui săli de mese sunt ele însele adevărate opere de artă, cu tavane pictate, candelabre aurite ce coboară până la jumătatea sălii şi cu geamuri de sus până jos, pentru a vedea Parisul mai bine. Iar mâncarea este o operă de artă.

În următoarele zile am avut ocazia să iau prânzul şi la restaurantul Filarmonicii din Paris (după ce am asistat la repetiţia care

m-a „convertit“ într-o fană declarată a muzicii simfonice), la noul restaurant al lui Alain Ducasse de la Versailles (localul său Alain Ducasse au Plaza Athénée este cotat a fi al 13-lea cel mai bun din lume, potrivit The World’s 50 Best), dar şi la restaurantul 58 din Tour Eiffel. Şi concluzia a fost una singură. Nu degeaba Franţa are şase restaurante în top 50 cele mai bune din lume. Cele mai multe, alături de SUA şi Spania. O călătorie la Paris, dar şi în Franţa, nu este doar o călătorie culturală, ci şi una gastronomică. Dar de fapt, gastronomia este parte din cultura franceză.

Iar în final, trebuie să mărturisesc că sunt în continuare îndrăgostită iremediabil de Paris. Deşi anii trec peste el, şi evenimente mai fericite sau mai puţin fericite îşi pun amprenta asupra Oraşului Luminilor, Parisul nu îmbătrâneşte deloc. Iar frumuseţea lui nu păleşte. À bientôt!