Travel

Oraşul cosmopolit al îngerilor sau cum a reuşit Bangkok să mă cucerească cu câteva arome din Asia autentică

11 apr 2017 2158 afişări de Cristina Rosca
Din aceeaşi categorie

Pentru cei mai mulţi, Bangkok-ul este o poartă de intrare în Asia, poate şi pentru că este un mix echilibrat de Occident şi Orient. Vestul a început să îşi facă tot mai mult simţită prezenţa, cel puţin în ultima perioadă, când zeci de milioane de turişti au ajuns să treacă anual pragul Oraşului îngerilor, cum este el numit de localnici. Totuşi, aromele Asiei se mai simt încă pe străzile aglomerate de bucătării ambulante şi tuk-tuk-uri grăbite.

Am ajuns în capitala Thailandei la puţin timp după ce avusese loc înmormântarea regelui Bhumi­bol Adulyadej, unul dintre cei mai longevivi şi iubiţi monarhi din lume. Întreaga ţară era încă în doliu, iar străzile erau parcă mai tăcute ca niciodată. Localnicii îmbrăcaţi în negru mergeau în continuare la palatul regal pentru a-şi deplânge pierderea. Singurele care erau încă „la posturi“ erau tuk-tuk-urile şi restaurantele. Indiferent de context, oamenii trebuie să mănânce şi să se deplaseze.

Nu ştiu cum ar fi fost într-o altă perioadă, dar primul lucru pe care eu l-am simţit când am ajuns în Bangkok a fost mirosul de mâncare. Deşi era bine trecut de miezul nopţii, la fiecare colţ de stradă un bucătar ambulant îşi continua nestingherit munca. Şi trecătorii se opreau îmbătaţi de diversele arome. Mâncarea din Asia este cumva ca parfumurile de nişă. Simţi iniţial aromele de bază, cele mai puternice, care te cuceresc pe loc. Apoi îşi fac simţită prezenţa notele de mijloc, iar în gură preparatele se dezbracă şi de ultimele secrete.

Cine nu a încercat măcar o dată bucătăria thailandeză ar trebui să o facă, şi cât mai repede, iar dacă se poate direct la ea acasă e cu atât mai bine. Gurmanzii se vor simţi ca o doamnă într-un magazin de pantofi. Prea multe opţiuni şi toate apetisante.  Spre deosebire de cele mai multe ţări din Asia de Sud-Est, Thailanda şi-a dezvoltat restaurante pentru toate buzunarele şi pentru toate gusturile, cucerită (aproape la propriu) de numărul tot mai mare de turişti străini care o vizitează zi de zi. Mâncarea joacă însă un rol important şi în cultura locală, astfel că thailandezii nu doar ies la masă în pauza de prânz, dar se opresc şi după birou pentru a savura o nouă porţie. Şi în drum spre casă mai fac un popas pentru un desert preparat pe loc. O clătită cu banane şi lapte condensat abia împachetată şi încă aburindă îţi oferă doza de energie pentru o seară încă tânără sau pentru o dimineaţă aglomerată.

Ce am învăţat în Bangkok a fost să mă bucur de mâncare atunci când o găsesc, mai ales de bucătăriile ambulante amplasate la colţ de stradă. Nu de alta, dar a doua zi cel mai probabil maestrul bucătar nu va mai fi tot acolo. O nouă zi, un alt meniu, un alt chef.

Bangkok-ul nu înseamnă doar localuri cu scaune de plastic, muşamale colorate şi mini-bucătării improvizate în stradă. Deşi experienţa nu ar fi completă fără ele. Capitala Thailandei găzduieşte şi un număr impresionant de sky-baruri şi restaurante la înălţime, în bucătăria cărora reţetele tradiţionale sunt reinterpretate de unii dintre cei mai buni chefi din lume pentru ca rezultatul final să fie demn de o operă de artă ce încântă nu doar papilele gustative, ci şi ochiul. Restaurantul Gaggan spre exemplu a fost votat în 2015 ca fiind cel mai bun din Asia şi în top zece cele mai bune din lume, potrivit topului The World’s 50 Best Restaurants. Anul trecut a coborât pe poziţia 23, însă treptat altele îşi fac loc în clasament, ca de exemplu Nahm, pe poziţia 37.

Când vine vorba de sky-baruri, Bangkok-ul are o ofertă impresionantă, rivalizând poate chiar cu New York-ul, considerat de mulţi ca fiind „centrul universului“. A doua parte a filmului The Hangover (Marea Mahmureală) surprinde capitala Thailandei de sus, din Lebua, devenită ulterior un kilometru zero al distracţiei din oraş. Aflat la etajul 64, barul se află în inima cartierului care găzduieşte cele mai multe hoteluri de cinci stele din oraş, de la The Peninsula la Mandarin Oriental. Poate şi de-asta intrarea în clădirea cu Lebua, clădire ce găzduieşte la rândul său un hotel de cinci stele, nu se face decât cu ţinuta adecvată. Domnii trebuie să poarte pantaloni lungi şi preferabil cămaşă, pe când la doamne regulile sunt mai puţin stricte. Fără papuci însă.

Pentru cei care nu au venit pregătiţi de acasă, localnicii s-au gândit la o soluţie. Au întrezărit de fapt o oportunitate de business, aşa că la parterul clădirii o doamnă expune o ofertă de haine şi pantofi demnă de un magazin de haine. Pentru toate mărimile şi toate gusturile. Toate însă adaptate dress-code-ului de la Lebua. Haine de închiriat pentru o sumă modică.

Totul pentru o privelişte. Dar da, de la etajul 64 Bangkok-ul ţi se aşterne la picioare, şi da, pentru puţină vreme, te simţi stăpânul universului. Sau poate te simţi cumva mai aproape de îngeri. Deşi asta ar trebui să se întâmple peste tot, dat fiind că Bangkok-ul este cunoscut de localnici ca Oraşul îngerilor. De ce? Pentru că în 1782 când pe tronul Thailandei a ajuns Rama I, el a dat un nou nume oraşului-capitală. Doar că era un nume lung şi complicat, format din nu mai puţin de 43 de silabe. Un nume potrivit pentru planurile sale megalomanice. De atunci au mai fost adăugate alte 21 de silabe acestei denumiri care i-ar face până şi pe germani geloşi. Numele, pe care m-am gândit să îl amintesc aici - pentru posteritate - mi-ar fi ocupat câteva rânduri bune şi cred că nici cei mai zeloşi cititori nu ar reuşi să îl descifreze. Aşa că îi dăm Cezarului ce i-a dat şi Cartea Recordurilor, şi anume, titlul pentru cea mai lungă denumire a unui loc. Traducerea ar fi şi ea demnă de o nuvelă, aşa că localnicii s-au limitat la primele cuvinte, şi anume „Great city of Angels“ sau „Oraşul îngerilor“.

Când cobori însă printre „pământeni“, printre localnicii cu zâmbetul pe buze, oraşul capătă parcă şi mai mult farmec. Şi cu cât te apropii de centrul său istoric îţi dai seama că este o comoară arhitecturală, mai ales pentru pasionaţii de temple şi de arhitectură budistă. Atenţia la detalii este impresionantă, iar templele sunt adevărate opere de artă. Iar cantitatea de aur care le îmbracă ar pune vistieria BNR într-o lumină proastă. Chiar şi grădinile lor sunt atât de atent îngrijite încât şi cel mai celebru hair-stylist ar fi invidios pe "coafurile" copacilor şi ale gardului viu.

În centru poţi ajunge în multe feluri, însă cu o barcă tradiţională de lemn sau cu un tuk-tuk vei simţi şi mai mult energia locului. Nu ştiu dacă acest oraş a inventat tuk-tuk-ul (împrumutat apoi în toate colţurile lumii, chiar şi în Europa), dar pentru mine aici este casa lui. De aceea o vacanţă în Bangkok nu poate fi completă fără o călătorie în viteză pe lângă maşinile care aşteaptă cuminţi la semafor. Găseşti uşor un şofer care să vrea să se aventureze prin centrul istoric sau prin zona bulevardelor largi. Un alt fel de aventură însă este o incursiune în China Town, un loc unde aglomeraţia capătă alte conotaţii. Tot aici însă, în timp ce te strecori printre miile de localnici şi turişti, încerci să nu te laşi cucerit de diversele chinezării expuse şi care îţi iau ochii cu toate culorile curcubeului. Cum ai ieşit din zona de shopping, cât vezi cu ochii se întind tarabele cu mâncare aburindă. Şi aici specificul nu mai este doar thailandez. Curajoşii pot încerca scorpioni (la alegere), greieri, dar şi alte vietăţi, unele mai vii ca altele.

Este o experienţă, însă adevărata Thailanda nu este aici. De fapt, eu nu prea am simţit-o deloc, nici în Bangkok, nici în piaţa plutitoare Damnoen Saduak (aflată la circa jumătate de oră cu maşina de oraş).

Mi-am dorit de mult să ajung aici şi să mă plimb la răsăritul soarelui într-o barcă de lemn vâslită de un localnic în timp ce alţi thailandezi fac schimb de produse, de regulă legume şi fructe. Piaţa este un adevărat curcubeu, o explozie de culori cum am văzut în puţine locuri din lume, însă turiştii au cucerit-o, aşa că totul a devenit o afacere. Câteva bărci mai vând fructe şi legume proaspete. Restul încearcă să îi convingă pe turişti să cumpere suveniruri sau mâncare gata pregătită. Iar în ceea ce priveşte traficul pe apă, zeci de bărci se întrec parcă pe canalele înguste, nu fără a se ciocni din când în când. M-am simţit ca în Bucureşti, în trafic, la ora de vârf. Diferenţa era însă dată de camerele de fotografiat şi filmat care „rulează“ non-stop.

Singurul lucru care nu şi-a pierdut farmecul aici după invazia turiştilor (sau poate chiar datorită ei) este mâncarea, mereu proaspătă. Şi dacă am revenit iarăşi la mâncare este semn că am făcut o călătorie completă şi trebuie să mă opresc.

Pe scurt, Bangkok-ul este un oraş turistic, mai turistic decât orice loc în care am ajuns în Asia. Şi nu cred că acest atribut este dat de numărul oamenilor care vin aici din toate părţile lumii, ci de faptul că oraşul s-a transformat, sub „povara“ propriei celebrităţi. Merită însă o vizită, pentru bucătărie şi arhitectură dacă nu pentru altceva. Iar pentru cei care nu vor să se aventureze încă în mai tradiţionalele Vietnam, Cambodgia sau chiar Myanmar, Thailanda cu al ei Bangkok este o poartă de intrare în fascinanta Asie.