Travel

În aceste zile facem multe călătorii cu gândul, rememorăm vacanţele trecute şi visăm la experienţe viitoare. Pentru cei cu dor de ducă am ales să povestim despre Cambodia, o destinaţie all inclusive. GALERIE FOTO

10 iun 2020 465 afişări de Cristina Roşca
Din aceeaşi categorie

În aceste zile, cele mai multe călătorii pe care le putem face sunt cele cu gândul, asta dacă exceptăm bineînţeles drumurile dintre dormitor şi sufragerie sau pe cele care implică bucătăria. Până recent, o vizită la Mega Image rivaliza cu un city-break la Paris în ceea ce priveşte noianul de sentimente şi emoţii pe care le evocă. Dar cam atât, pentru că din păcate nu poate rivaliza şi din alte puncte de vedere. În acest context, nu ne rămâne decât să ne păstrăm optimismul, să rememorăm vacanţele trecute, să visăm la călătorii viitoare şi să începem să facem planuri. Pentru toţi cei care, ca şi mine, se hrănesc cu itinerarii viitoare, am decis să povestesc despre o destinaţie all-inclusive. Nu, nu genul acela de all-inclusive în care nu am călcat până acum. Ci o destinaţie care bifează toate „căsuţele“: natură, istorie - oho, şi încă prea multă şi dureroasă -, gastronomie, plajă idilică şi oameni faini. Sunt sigură că nu există doar o destinaţie pe lume care să îndeplinească aceste criterii, dar eu am ales să povestesc despre Cambodia pentru că îi păstrez amintirea încă vie. Mă hrănesc cu ea până una alta.

E destul de departe cât să merite să-i aloci măcar două săptămâni. Are ce să ofere pentru cel puţin patru. Iar odată ajuns acolo nu mai vrei să pleci. Noi am fost trei săptămâni în Asia de Sud-Est, dintre care una în Laos, iar restul în Cambodia. Uitându-mă în urmă, simt că aveam nevoie de mai mult timp în ambele destinaţii, dar a fost suficient cât să mi se deschidă din nou apetitul pentru această regiune a Asiei unde mă simt ca acasă.

Am avut aşteptări mari de la Cambodia, care nu a dezamăgit. Templele de la Angkor Wat şi din împrejurimi sunt greu de pus în cuvinte. O să ţin minte însă la fel de viu smoothie-ul de fructul pasiunii din Siem Reap, micul dejun din insule şi crabii proaspăt prinşi din piaţa din Kep. Nu, nu totul e legat de gastronomie în această vacanţă, dar fără această componentă, o călătorie în Asia ar fi incompletă. Nu inutilă, dar cu siguranţă incompletă.

Cei mai mulţi ajung în Cambodia pentru câteva zile, cât să viziteze minunea (de fapt minunile) de la Angkor Wat, temple ce sfidează timpul şi care frizează imposibilul şi nebunia în materie de arhitectură şi planificare. Puţini sunt cei care se aventurează mai departe în această ţară a cărei capitală nu e la fel de populară precum Bangkok-ul devenit sufocat de turişti. Puţini ştiu că şi Cambodia are insule cu ape turcoaz şi plaje unde nisipul e mai fin şi mai alb decât făina (nu de orice fel, ci de tipul 000) sau că, în zona rurală, ajungi să faci o călătorie în timp. Dar pentru că tot am vorbit de asta, mai bine să încep cu începutul.

Am ajuns în Cambodia pe 1 ianuarie, când poate în alte locuri totul e leneş şi molatic, ca după o noapte lungă de petrecere. Ca după o mahmureală zdravănă mai bine zis. În Phnom Penh traficul era ca într-o zi obişnuită după cum aveam să descoperim ulterior. Oamenii nu se opresc niciodată aici, sunt mereu grăbiţi către o destinaţie, sunt mereu implicaţi într-o discuţie sau un proces, muncesc mult.

Dacă ar fi să fac o comparaţie aş zice că e ca la 18 ani când poţi petrece până dimineaţa în club, pentru ca la 7:30 să fii la cursuri şi nu doar atât, ci să te şi implici să răspunzi la întrebările profesorului. E genul acela de energie pe care ţi-o dă tinereţea.

Ei bine, cam aşa e şi Phnom Penh şi nu degeaba, e un oraş care îşi trăieşte o nouă tinereţe. Nu au trecut decât circa 40 de ani de când regimul lui Pol Pot a fost înlăturat de la putere de vietnamezi. Khmer Rouge a fost unul dintre cele mai crude regimuri din istoria recentă, în decurs de doar cinci ani omorând 1,5-2 milioane de cambodieni, adică circa 25% din populaţia ţării.

După genocid ţara şi-a revenit încet, dar sigur. Cicatricile rămân însă şi sunt vizibile cu ochiul liber. Cu greu găseşti pe cineva care să nu aibă o poveste de familie din acele vremuri.

Dincolo de genocid, Khmer Rouge a sărăcit această ţară pe care a încercat să o transforme într-o economie planificată, agrară, aşa că după a fost nevoie de răbdare, timp şi multă muncă pentru a ajunge Cambodia unde este astăzi. Este o ţară a contrastelor, care deşi păstrează urmele trecutului priveşte mereu mândră către viitor.

Primul nostru contact cu Cambodia a fost oraşul-capitală şi după ce abia sosisem din Vientiane (Laos) - un sat mai mare mai degrabă decât o metropolă asiatică -, şocul a fost pe măsură. Fusesem în Bangkok care mi s-a părut prea turistic, pe când Singapore a fost prea artificial. În Hanoi însă, zumzetul miilor de motorete de pe străzi a fost muzică pentru urechile mele, iar la fiecare colţ de stradă m-am lăsat îmbătată de zeci de arome. Ei bine, din punctul ăsta de vedere, am găsit similarităţi între Phnom Penh şi Hanoi, amândouă oraşele îţi iau cu asalt simţurile şi te prind în ale lor mreje. Citisem că Phnom Penh ar putea să o ia pe urmele Bangkok-ului şi să devină o primă poartă către Asia pentru turiştii din toată lumea. În continuare însă, sunt mulţi cei care sar peste oraşul-capitală pentru a zbura direct în Siem Reap la temple. Cred că o vizită nu doar că e necesară, dar e o lecţie pe care nu o vei mai uita niciodată.

Primul loc pe care cei mai mulţi îl recomandă în Phnom Penh e Palatul Regal, un complex de temple şi palate care mai de care mai împodobite cu atenţie şi migală, care mai de care mai frumos decorate. După ce doar treci strada ajungi la Muzeul Naţional, dar dacă te simţi deja copleşit de prea multă frumuseţe, doar la câţiva paşi distanţă se află măreţul râu Mekong, care uneşte mai multe dintre ţările din Asia de Sud-Est. Pe faleză sunt zeci sau poate sute de comercianţi care vând aproape orice, de la nuferi la lumânări şi de la mâncare tradiţională la sucuri ţinute la gheaţă într-un soi de lăzi frigorifice improvizate. Poţi merge mult şi bine pe mal de râu, alături de alţi turişti străini sau de localnicii ieşiţi la plimbare sau la picnic. După ce admiri arhitectura colorată şi casele ce îşi poartă cu mândrie urmele trecutului, poţi coti pe străduţele înguste unde cu siguranţă nu vei rezista să nu cumperi ceva de mâncare. Noi am ajuns întâmplător într-o piaţă locală - nu dintre cele mai populare şi recomandate, unde merită să mergi măcar pentru experienţă. Am fost flancaţi rapid de tuk-tuk-uri, comercianţi aşezaţi pe margine de stradă şi cumpărători care negociau activ orice legătură de verdeaţă. Câteva tarabe îi serveau pe clienţi cu pui prăjit şi alte nenumărate tipuri de carne asortate cu verdeţurile cumpărate de alături. Chiar şi la masă localnicii păreau că se grăbesc. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când ajung în pieţele tradiţionale îmi e aproape imposibil să nu mănânc. Unii poate ar zice că e mizerie. Este! Alţii ar spune că nu ştii ce mănânci. Poate, dar mă îndoiesc! Un lucru e cert, totul e proaspăt şi delicios!

Dar pentru cei cu simţurile poate mai ascuţite şi cu stomacul mai sensibil trebuie să spun că Phnom Penh are şi sky-baruri şi restaurante de fine dining, are cafenele de specialitate şi fast-food-uri. Are de toate!

Are şi un muzeu al genocidului pe care îl recomand din toată inima, dacă pot spune asta. Am petrecut ore în şir ascultând mărturii şi mesaje ale puţinilor supravieţuitori ale acelor orori pe care nu le voi pune în scris. Îmi amintesc că atunci când am intrat ni s-a spus că nu e nevoie să vizităm clădirile pentru că impactul emoţional e atât de puternic încât e posibil să ni se facă rău. E preferabil să asculţi totul în grădină, la umbra unui copac. Mi s-a părut iniţial o exagerare. Fusesem în mai multe lagăre de concentrare naziste, printre care şi Auschwitz-Birkenau. Mă simţeam pregătită. Nu am fost. Am petrecut mai mult timp în curte decât mi-ar plăcea să recunosc. Impactul a rămas cu mine până astăzi şi va mai rămâne mult şi bine. Vocile supravieţuitorilor şi ale naratorilor sunt cele care mă însoţesc mai mult decât ima-ginile. E o lecţie de istorie atât de dură, dar atât de necesară! Am plecat din Phnom Penh la scurtă vreme după, cu direcţia Angkor Wat. Urma să primim o altă lecţie de istorie - o călătorie mult mai îndepărtată în timp şi mai degrabă decât să ne îngrozim, aveam să ne minunăm de măreţia acestor temple.    

Am ajuns crezând că poţi vedea complexul mergând pe jos, la o plimbare de câteva minute. Din oraş, din Siem Reap şi doar până la Angkor Wat faci aproape 30 de minute cu tuk-tuk-ul, iar odată ajuns îţi dai seama că un „templu“ (de fapt această structură monumentală) e greu de cuprins cu privirea. Acum, n-aş putea să spun câte temple sunt de fapt în zonă. E nevoie de o călătorie de jumătate de zi cu maşina ca să ajungi la unele dintre ele, pe când chiar şi cele mai apropiate sunt de fapt la kilometri buni distanţă şi fără un vehicul cu două, trei sau patru roţi e mai degrabă o misiune imposibilă. E bine să ai mai multe zile. E bine să mergi la răsărit să vezi minunea (dar pregăteşte-te să fie o mare de oameni, câtă frunză şi iarbă). E bine să nu te grăbeşti. Dar e bine să nu te prindă miezul zilei acolo pentru că uneori căldura devine absolut insuportabilă, mai ales când trebuie să urci zeci sau sute de scări. E bine să ajungi devreme, înainte ca cei mai mulţi să îşi termine micul-dejun delicios servit de unul dintre sutele de hoteluri din zonă (multe de cinci stele şi multe absolut superbe). E bine să te duci fără aşteptări şi nu pentru că nu s-ar ridica locul la înălţimea lor, ci pentru că orice ţi-ai fi imaginat e greu să fie măcar şi aproape de realitate. Nu degeaba a fost numit acest loc una dintre minunile lumii. E totuşi greu să pui în cuvinte ce înseamnă templele de la Angkor Wat. E locul perfect să vezi cum natura se împleteşte cu măiestria omului şi ajungi să vezi cum cele două lumi pot să convieţuiască într-un fel de echilibru. Poate de-asta templele Ta Prohm au un farmec aparte, pentru că o serie de copaci seculari îmbrăţisează la propriu clădirile alături de care au crescut.

După o supradoză de cultură şi istorie (aproape 1.000 de ani!) ai nevoie de o pauză pentru a sedimenta tot. Te poţi întoarce la hotelul unde cu siguranţă te aşteaptă o piscină îmbietoare şi un şezlong poziţionat strategic la umbră sau poţi merge în oraş. Siem Reap e un loc al contrastelor perfecte. Ziua e un loc cvasi-pustiu, doar cu localnicii care îşi fac de lucru la propriile tarabe.  Noaptea însă are loc o trasformare incredibilă, e mai ceva ca Cenuşăreasa. Aerul prăfuit de peste zi dispare, străzile sunt îmbrăcate efectiv în lumini colorate în toate tonurile curcubeului, iar din boxe răsună muzică la fiecare colţ de stradă. Cu greu mai găseşti loc într-unul dintre sutele de localuri, fie ele baruri sau restaurante. Unii chefi fac show direct în stradă, flambând carnea ale cărei arome se simt până departe.

Am vorbit atât de mult la timpul prezent pentru că amintirile mele sunt încă vii. Nu îmi pot ima-gina cum este astăzi acest oraş, cum este astăzi Cambodia sub „asediul“ Covid-19.

Există un singur loc în această ţară unde chiar şi înainte de pandemie a fost linişte profundă, mai ales noaptea. În insula Koh Rong Samloem. Am ajuns după un drum lung şi plin de peripeţii. Am aterizat în Sihanoukville, un oraş staţiune, până recent destinaţia preferată a localnicilor care veneau aici să se bucure de plajă şi mare. Acum este un oraş-fantomă, un oraş unde chinezii au vrut să recreeze Macao, un paradis al jocurilor de noroc. Au promis investiţii în infrastructură şi canalizare. Au promis locuri de muncă „fără număr“. Au ridicat sute de clădiri de tip zgârie-nori, cu cazino la parter şi hotel la etajele superioare. Multe astfel de investiţii sunt finalizate. Multe însă, nu.

Nu de mult, a venit un ordin de la Beijing să se închidă cazinourile şi alte investiţii din zona jocurilor de noroc, iar autorităţile cambodiene s-au supus pentru că altfel urmau să se blocheze alte investiţii mult mai mari şi mai importante la nivel naţional. Investitorii au dispărut peste noapte. Clădirile au rămas părăsite, iar drumurile decopertate. Praful era peste tot, iar aerul era irespirabil. Şi când te gândeşti că aici se găseşte una dintre cele mai frumoase plaje din Cambodia. Voiam să o vizităm dar am ales să o tăiem de pe listă după un prim contact cu oraşul.

Nu ai ce face în Sihanoukville, doar să iei repede feribotul spre insule. Noi am ales Koh Rong Samloem pentru că e mai mică, mai intimă. Toate au însă apă turcoaz şi plaje idilice, similare celor din Thailanda, insulele ţării vecine fiind nu foarte departe pe hartă. Cine se aseamănă se adună!

Câteva zile aici, în insulele cambodiene, reuşesc să şteargă cu buretele agitaţia şi aglomeraţia primei săptămâni în această ţară. Nu există şosele, nu există decât cele câteva vapoare care ajung aici în fiecare zi şi care fac legătura cu lumea exterioară. Noaptea nu circulă nimic.

În Koh Rong Samloen e junglă multă şi plajă de jur-împrejur. Nu există decât o serie de hoteluri, nu prea multe, pentru toate buzunarele. Unele sunt complet izolate şi fără curent electric în camere. Altele au bungalouri fix în buza mării şi adormi ascultând muzica valurilor. Iar când te trezeşti micul-dejun e servit romantic, la şezlongurile din faţa casei. Sună ideal? Ei bine, chiar aşa este.

Dar cum nu puteam rămâne în paradis pentru totdeauna (oare de ce nu?!), am plecat spre ultima destinaţie, sud-vestul Cambodiei.

Ne-am oprit în Kampot, pe malul râului, iar de acolo am pornit să explorăm zona rurală. A fost o călătorie în timp. Tuk-tuk-urile au devenit mai rare, bicicletele mai dese. Asfaltul mai puţin, lutul roşiatic peste tot. Animalele mai multe şi paşnice, oamenii mai scumpi la vedere. A fost o altă lume faţă de cosmopolitul Phnom Penh. Nu mai puţin fermecătoare, ci doar diferită.

Am degustat vreo 10 specialităţi de piper pentru că această regiune este unul dintre marii producători ai lumii. Am mers în Kep unde am mâncat crabi proaspăt prinşi şi asezonaţi cu sos de piper, cum altfel! Am făcut o croazieră pe râu la apus de soare, am băut cocktailuri colorate şi ne-am plimbat printre câmpurile de sare astăzi aproape părăsite. Am urcat în parcul naţional Bokor unde era o ceaţă de o tăiai cu cuţitul însă, printre picături, am reuşit să vedem lumea de sus.

Iar apoi, a trebuit să punem totul în cutia de amintiri şi să ne întoarcem acasă.