Am teamă - de-a dreptul frică - de înălţime. Am căpătat-o nu ştiu cum sau de ce, acum vreo zece ani, când am urcat pentru prima dată în catedrala Notre Dame din Paris. Priveam gargoyle-i, vedeam cum Parisul mi se aşterne la picioare şi mai degrabă decât să mă simt îmbătată de frumuseţea locului m-am simţit cuprinsă de ameţeli.
De atunci a început o adevărată luptă a mea cu înălţimile, luptă pe care nu de multe ori mi-a fost dat să o câştig. Dar de renunţat nu am renunţat niciodată. Războiul se poartă încă. Îmi amintesc şi acum că eram în Split, în Croaţia, şi am vrut să urc în turnul catedralei
Sf. Dominus. Eram singură şi m-am încăpăţânat să urc, doar că pe undeva pe la jumătate - după ce am privit printr-o ferestruică - m-a cuprins panica. Şi am decis să mă întorc, dar scările erau înalte şi multe, aşa că până jos m-am ales cu o întindere musculară. Am ţinut minte şi am regretat până astăzi că nu am ajuns sus pentru că, în pofida temerilor mele, nimic nu mi se pare că se compară cu senzaţia de a avea lumea la picioare. În acest context, cu frica de înălţime în bagaj, am plecat în vacanţă în Namibia şi Africa de Sud. Ştiam că una dintre activităţile posibile era zborul cu un avion de mici dimensiuni peste deşertul namibian. Mai făcusem asta, nu-mi era teamă - culmea. O altă opţiune era sandboardingul. Mai făcusem şi asta, nu mă atrăgea neapărat.
Undeva sus pe lista de activităţi, dar jos pe lista mea de priorităţi, era saltul cu paraşuta acolo unde deşertul se îmbrăţişează cu oceanul. E cotată ca una dintre cele mai spectaculoase sărituri din lume datorită peisajului. Şi totuşi, nici nu m-am gândit să încerc. Nici n-am citit descrierea, era clar un nu. Ajunsă acolo, Mihai şi alţi doi prieteni de-ai mei s-au hotărât să sară. Au încercat să mă convingă în fel şi chip, dar am refuzat vehement de fiecare dată. Trebuie să urci cu avionul la 4.000 de metri şi după un scurt zbor panoramic de 15-20 de minute, sari alături de instructor. Urmează 35 de secunde de cădere liberă, perioadă în care viteza maximă ajunge la 225 km/ oră. Apoi paraşuta trebuie să se deschidă - ăsta e planul cel puţin. Râdeam numai la gândul că cineva vrea să mă convingă pe mine.
Apoi, pe ecranul unui televizor din cameră a apărut un filmuleţ cu un puşti care se arunca practic în gol - cu paraşuta. Şi avea un zâmbet pe faţă care m-a făcut, ca fără să-mi dau seama, să deschid gura şi să zic că o fac şi eu. După ce am luat decizia nu am mai avut niciun moment de panică generală. Niciun moment de regret. Iar uitându-mă astăzi pe filmul săriturii mele îmi dau seama că sunt toată un zâmbet. De la început până la aterizare.
Nu ştiu dacă chiar mi-am învins teama de înălţime, dar ştiu că aş vrea să pot să mă întorc în timp şi să urc pe toate vârfurile şi în toate turlele unde n-am făcut-o. Şi încă nu e timpul pierdut.
