Am plecat din Bucureşti într-o zi senină de sâmbătă. Se anunţa ultima zi cu soare pentru o perioadă de cel puţin două săptămâni. Mă gândeam cu părere de rău că plec, pentru că mie-mi place ploaia. Mai ales în apartamentul meu din Bucureşti, cu pisica (Jaws) care-mi toarce la picioare cât e ziua de lungă, cu cafeaua care nu se mai termină şi cu freamătul unui oraş căruia, adevărul e, nu-i stă bine cu ploaia.
Am plecat în Transilvania cu gândul de a sta câteva nopţi, cât să nu mă prindă ziua mea acasă. E o tradiţie mai veche, ale cărei baze au fost puse probabil acum circa un deceniu. Aşa că fiecare final de mai mă găsea pe diverse continente, latitudini sau coordonate, cât să nu simt că a mai trecut un an. Şi adevărul e că niciodată nu am simţit anii, nici ca pe o povară, nici ca pe nimic altceva. Se adunau cum se adună cărţile în bibliotecă, unii lângă alţii, cu informaţii şi poveşti. Şi atât.
Anul acesta mă pregătisem să stau acasă şi eram curioasă dacă o să conştientizez altfel vârsta. Nu s-a întâmplat asta. Am avut noroc să pot să continui tradiţia, să „evadez“, într-o zi când pe străzile din Bucureşti nu mai era nimeni. De parcă evadaseră cu toţii. Pandemia a transformat oraşul într-o închisoare, iar timp de câteva luni părea doar că procesul se tot amână, fără un termen exact de judecată. Nici acum nu ştim dacă va exista un recurs, dacă nu cumva urmează un val doi, aşa că oamenii au fugit, la ţară, în creier de munte, departe, cât mai departe.
Eu am oprit într-un sat de doar 650 de locuitori, într-o casă cu o curte mare îmbrăcată într-un verde crud de parcă era făcut în Photoshop. Dar în casă era aşa de cald şi bine, încât în unele dimineţi ieşeam doar în prag să mă salut cu soarele şi intram repede înapoi. Totuşi, conta pentru confortul meu psihic că am curte.
Şi, am uitat să zic, eu sunt unul dintre aceia care preferă viaţa la bloc, într-o cutie de chibrituri din inima oraşului, mai degrabă decât o casă la periferie. Le-am testat pe amândouă şi am ales în cunoştinţă de cauză.
Totuşi, pandemia mi-a răpit libertatea de a ieşi, aşa că, temporar, curtea a căpătat noi valenţe.
După primele trei nopţi „la ţară“, într-un sat în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi se salută cu toată lumea, m-am gândit să mai stau o vreme. Nu cunoşteam pe nimeni, dar mă salutau toţi.
Am prelungit, nu ştiu până când, şi asta deşi nu am aproape o cafenea de specialitate, o librărie, un supermarket lângă casă sau un parc, elemente de bază ale vieţii mele normale.
Nu ştiu cât va dura până mi se va face dor de ele, pentru că cert e că mi se va face. Dacă aş şti că mă întorc la viaţa mea prepandemie, probabil m-aş întoarce chiar azi. Mi-e prea dor de oamenii dragi pentru a mă ţine departe de bunăvoie.
Mă întreba o prietenă dacă am lăsat viaţa agitată de la oraş pentru a trăi lent, conform conceptului de „slow living“. Nu cred că pot să încetinesc. Nu pentru multă vreme cel puţin. Câteva zile sau săptămâni sunt bine-venite însă.
