Pentru un executiv care şi-a construit întreaga carieră în industria electrocasnicelor, bucătăria ar putea reprezenta nucleul întregii case. Dacă se adaugă şi un strop de pasiune pentru gătit şi ceva dependenţă de cafea, nu mai rămâne nicio urmă de îndoială, acolo este centrul.
În puţinul timp pe care îl petrece acasă, pe Loredana Butnaru, executivul care conduce de mai bine de doi ani operaţiunile locale de retail ale producătorului de electrocasnice de lux Miele, o găseşti cum intri în casă a doua uşă pe dreapta. Mai exact, în bucătărie.
„Jobul m-a influenţat de-a lungul timpului să cred că bucătăria este camera centrală a casei, aşa că puţinul timp pe care îl am acasă îl petrec aici“, recunoaşte ea.
De regulă ajunge acasă după ora 20.00 şi întâi are o sesiune de plimbare cu căţeii - doi boxeri superbi - în parc. Revine apoi acasă, în bucătărie, timp de jumătate de oră. „Este un ritual pe care îl am eu şi prietenul meu.“ Şi weekend-ul tot în bucătărie o prinde. Îi place să gătească, mai ales dulciuri. Specializarea ei sunt de fapt torturile, mai ales cel diplomat cu spumă de căpşuni. „Mă inspir de pe site-ul lalena.ro.“
Pasiunea pentru gătit a luat-o cu ea şi la birou. Zilnic găteşte împreună cu colegii în showroomul Miele din zona Piaţa Presei Libere şi tot acolo mâncă zi de zi. „Reprezentând o companie de electrocasnice, încercăm să simulăm în showroom atmosfera de acasă şi ne iese. Eu ultima dată am gătit o prăjitură cu spumă de Fanta.“
Loredana Butnaru conduce operaţiunile locale ale Miele Appliances, companie care activează pe piaţa electrocasnicelor premium, domeniu în care şi-a construit de altfel întreaga carieră. Anterior ea a lucrat ca director general pentru distribuitorul de electroIT Marelvi şi a deţinut mai multe funcţii în compania slovenă Gorenje la Bucureşti şi la Londra. În capitala Marii Britanii a ajuns în 2006, când economia mondială încă avea motoarele turate la maximum. A avut de ales între Istanbul, Slovenia (la sediul central al Gorenje) şi Londra şi a optat pentru ultima pentru că voia o ţară cu o cultură de business total diferită de cea din România. A devenit astfel director de marketing al Gorenje în Marea Britanie, însă după doi ani şi jumătate s-a întors pe piaţa locală şi a rămas.
„Acum, nu am dorinţa să plec din ţară, nu caut joburi sau oportunităţi în afară, însă dacă va apărea ceva, decizia mea va depinde de oferta pe care o primesc. În următorii doi ani însă, sigur nu am planuri de plecare, mai am multe lucruri de făcut aici la Miele.“ Astăzi timpul şi-l împarte între job, pasiunea sa pentru motociclete şi animalele sale de companie. De altfel, acasă la Loredana Butnaru nu există momente de linişte, dar nici de tristeţe. Cele două căţeluse boxer - Maya şi Gixi - debordează de energie şi de chef de joacă. Maya - mama - este ascultătoare şi fidelă. Se înţelege cu stăpâna ei din priviri. Vlăstarul mai tânăr al familiei însă este de neoprit, mai ales când primeşte musafirii. „Până în această vară ele stateau cu tatăl meu, iar eu le ţineam doar din când în când peste weekend, însă el s-a mutat din Bucureşti, aşa că le-am moştenit eu.“ Seară de seară ies împreună la plimbare, iar ziua şi-o petrec, dacă vremea şi timpul le-o permite, în curte. De fapt casa din cartierul Berceni al Capitalei a avut mai multe avantaje, printre care şi mai mult spaţiu pentru Maya şi Gixi.
„Casa mi-a plăcut din prima din mai multe motive printre care şi faptul că aveam unde să îmi ţin motocicleta şi aveam loc de parcare pentru maşină. M-a cucerit şi liniştea zonei. Un alt plus a fost faptul că aveam un spaţiu suficient de mare şi pentru cei doi boxeri pe care îi am.“
S-a mutat aici în 2011, la doi ani după ce s-a întors în ţară. „Mi-amintesc că era anul 2009 şi locuiam cu prietenul meu de atunci într-un apartament de trei camere în zona Politehnica. Am simţit nevoia unui spaţiu mai mare, aşa că am decis să cumpăr o casă.“
A început să prospecteze piaţa şi într-o zi a vizionat cinci case, printre care şi aceasta în care locuieşte astăzi. Când a ajuns şi a intrat a spus încă din hol că aceasta este cea pe care o vrea.
„Am luat credit şi am cumpărat-o.“ În momentul acela era gata finalizată, îi lipsea doar mobilierul.
Totuşi, a avut nevoie de circa doi ani să ajungă să simtă că este acasă, i se părea rece, prea mare. „Anterior, locuisem tot la casă în Marea Britanie, aşa că măcar aveam ceva experienţă.“
Când s-a mutat nu avea deloc mobilier, însă nu i-a luat mult să cumpere şi să amenajeze, probabil, spune ea, şi pentru că era presată de timp. „Ne-am mutat repede din apartamentul din Politehnică pe care îl închiriasem, aşa că a trebuit să ne adaptăm situaţiei.“ Dacă restul casei a fost gata repede, pentru bucătărie au fost necesare două-trei luni de aşteptare pentru mobilier şi electrocasnice. „În primele luni, spălam vasele în chiuveta de la baie.“ Bucătăria a fost cu adevărat o investiţie, a ales să facă totul customizat. „Am considerat că dacă în casă poţi să îţi schimbi mobilierul după câţiva ani, în bucătărie orice schimbare ar însemna să luăm totul de la zero, aşa că am preferat să fie de la început pe gustul meu.“
Mobilierul din living l-a adus din fostul apartament, iar în cazul celorlalte camere mergea în magazine, vedea şi cumpăra. „Din lipsă de timp se întâmpla să aleg şi pe baza unor poze trimise pe telefon. Când a venit însă vorba despre bucătărie, elementul central al casei, totul a fost atent gândit şi ales.
La doi ani după ce s-a mutat aici, când casa (parterul şi etajul) era gata, a decis să amenajeze şi mansarda pe care a transformat-o într-o cameră de relaxare, cu o canapea pentru citit pe de-o parte şi cu mai multe aparate de fitness pe de alta. „Din păcate însă, nu apuc să le folosesc la fel de mult pe cât mi-ar plăcea.“
Ziua ei nu se încheie însă sus, la mansardă, ci cu o jumătate de oră în bucătărie. Mai mult, începe tot aici. În fiecare dimineaţă bea două cafele şi jumătate. Primul lucru pe care-l face când se trezeşte este să pornească cafetiera şi să pregătească un espresso lung. Apoi, încă două până iese din casă. „Până la ora 15.30, la birou, mai beau alte două.“ Cafetiera este un magnet şi pentru oaspeţi, toţi cei care vin în vizită cer o cafea, de regulă espresso machiatto. Şi eu la fel. „Dacă ar fi însă să aleg o piesă de suflet din casă, nu ar fi cafetiera, ci o statuetă din lemn pe care am primit-o cadou de la tatăl meu. A fost adusă din America de Sud şi are o semnificaţie aparte pentru mine. Nu m-aş despărţi de ea niciodată.“ Statueta stă cuminte în living, alături de acvariul cu peşti şi cu suvenirurile aduse de Loredana Butnaru din toată lumea. Pasiunea pentru călătorii a moştenit-o de la tatăl său. „Tata a fost marinar şi a călătorit în toată lumea, iar statueta este adusă de el după una dintre aceste lungi călătorii. Pasiunea lui pentru a vedea lumea m-a inspirat şi pe mine şi am vrut să studiez ceva în domeniu şi să plec pe mare.“ Şi-a dat însă seama la timp că viaţa pe mare pentru o femeie este dificilă, aşa că s-a reprofilat. Nu i-a părut rău niciodată. Pasiunea pentru călătorii i-a rămas, aşa că încearcă mereu să descopere locuri noi şi culturi noi. Recomandă Cipru pentru o vacanţă la mare, Londra şi ţinuturile din afara Londrei pentru arhitectură şi natură, iar Toscana pentru artă. Recomandările nu se opresc însă aici, Loredana Butnaru fiind de altfel şi adepta experienţelor inedite. Ea a fost la pescuit de ton noaptea, în Oceanul Indian, cu localnici din Dubai şi Oman. „Nu sunt o colecţionară, însă îmi place ca din fiecare loc în care merg să mă întorc cu ceva caracteristic ţării sau oraşului respectiv. Din unele locuri am vaze, din altele tablouri şi din altele magneţi. Aleg de fiecare dată ceva care să-mi placă mie şi se nimereşte ca mereu să fie ceva pentru casă.“ Nu se ataşează de lucruri scumpe, ci de obiecte de suflet, cu o semnificaţie aparte.
Nici în garderobă nu se abate de la acest principiu. „Dacă te uiţi la mine în dressing am 60% haine office, 30% casual şi 10% moto.“ Motocicleta Suzuki GSXR 600, unul dintre obiectele de suflet pentru executiv, era de altfel parcată în curte când am ajuns. Aştepta cuminte o nouă invitaţie la plimbare. „Anul acesta am ieşit destul de puţin cu motorul, însă de fiecare dată când simt nevoia de adrenalină merg la o plimbare pe două roţi.“ Are de doi ani acest motor din clasa supersport, iar înainte a mai avut unul, tot Suzuki, însă altă clasă. „Permisul îl am din 2009. Mi l-am dorit de la 18 ani şi mi-amintesc că tata mi-a promis că mi va cumpăra motor la majorat. Cred însă că a vorbit cu mama care l-a convins, aşa mi-a spus că nu vrea să mă omoare cu mâna lui.“
Recunoaşte că atunci când te urci prima dată pe motocicletă simţi o teamă, însă cu timpul ea dispare. Şi de atunci au trecut şase ani. Şi-a luat permisul când a avut banii necesari să investească în această pasiune. „Este o pasiune scumpă însă, doar echipamentul costă câteva mii de euro.“
Când nu munceşte şi nu e acasă merge prin ţară cu un grup pasionat de motoare, la fel ca şi ea. Au fost la mare şi pe Transalpina. „Îmi place senzaţia de libertate pe care o ai când eşti pe două roţi. Nu sunt însă o vitezomană. Mi-amintesc că am încercat o singură dată să văd cât de departe merge şi m-am apropiat de 300 de kilometri la oră. Am văzut cum în câteva secunde cerul s-a unit cu pământul. Nu mai puteam controla nimic.“
Când vrea adrenalină merge pe două roţi. Pentru linişte însă, mereu se întoarce acasă, în bucătăria ei, cum intri, a doua uşă pe dreapta.
