Style

Cum a ajuns trabucul "dependenţa" lui Churchill, Kennedy sau Twain: "Există câte un trabuc pentru fiecare timp al zilei"

26 ian 2016 2998 afişări de Roxana Petrescu
Din aceeaşi categorie

Mark Twain spunea că dacă nu-şi poate lua trabucurile în rai, atunci el nu va pune piciorul acolo. Fuma peste 20 de bucăţi pe zi, iar gustul de pământ şi de frunze uscate îl tenta mai mult decât promisiunea unei închipuiri. Freud era pur şi simplu un furnal, scrie revista Time, iar pacienţii săi nu erau doar obligaţi să asculte comentarii despre complexele lor oedipiene suprimate, dar trebuia să se lupte şi cu norii de fum în care erau învăluite aceste teorii. La începutul lui februarie 1962, cu câteva ore înainte de a semna embargoul asupra tuturor importurilor cubaneze, John F. Kennedy îşi cheamă ofiţerul de presă, Pierre Salinger, şi-i dă poate una dintre cele mai importante misiuni din viaţa sa. Kennedy voia 1.000 de trabucuri cubaneze Petit Upmanns. Salinger îi aduce 1.200. Kennedy semnează apoi embargoul.  Plăcerile interzise sunt cele mai dulci, trabucul cubanez devenind astfel un produs cu o aură de legendă cum puţine altele o au. Desigur, a ajutat mult şi clubul extrem de select de „dependenţi“ printre care se numără, dincolo de cei deja menţionaţi, Winston Churchill, Fidel Castro sau Al Capone. Personalităţi remarcabile, nu trestii. Cu o istorie de mai bine de 1.000 de ani, pasiunea pentru trabuc prinde contur şi în România, iar după toate aparenţele nu va fi doar o perdea de fum.

„Există un trabuc pentru fiecare fumător“, spune Bogdan Cio­cârlan, directorul general al Wine & Company, una dintre societăţile membre ale grupului Lerida, importator de vinuri şi băuturi alcoolice. La final de octombrie 2015, Wine&Company şi-a anunţat intrarea pe piaţa de tabac în urma semnării unor acorduri de reprezentare exclusivă cu 14 case internaţionale de trabucuri printre care se numără Padron, Joya de Nicaragua, Oliva, My Father Cigar, La Flor Dominicana, Alec Bradley, Drew Estate şi Perdomo Cigars.

Trabucul poate că încă este o noutate pentru România, dar rădăcinile sale se regăsesc undeva în secolul al 10-lea. Cel puţin aşa indică un vas descoperit în Guate­mala pe care era sculptat un mayaş care pufăia nişte frunze de tutun strânse cu o aţă. Aparent, termenul pentru a defini această activitate era sikar, de aici provenind şi numele de cigar. Cristofor Columb a fost cel care a adus tutunul în Eu­ropa, iar mai departe devine evident că planta care iniţial se folosea în scopuri medicale s-a transformat în cu totul şi cu totul altceva.

Dar fumătorii de trabuc sunt o categorie aparte, de fapt ei nici nu sunt fumători. „Trabucul nu este o necesitate, este o plăcere. Nu de nevoie ajungi să fumezi un trabuc. Trebuie să ai o anumită stare. Există doar pasionaţi de trabucuri, nu fumători de trabucuri“, spune Ciocârlan. Vorbele nu înseamnă nimic de cele mai multe ori, dar când la licitaţii 50 de trabucuri cubaneze ajung să fie vândute cu mai bine de 41.000 de dolari, înseamnă că pasiunea este cât se poate de serioasă.

„Circa 47% din producţia de trabucuri vin din Republica Dominicană, 24% vin din Cuba, 20% vin din Nicaragua, iar restul vine din Honduras. Trabucurile sunt ca vinul. Ai vinul de masă şi ai vinul de colecţie. Sunt mai multe lucruri care dau personalitatea unui trabuc. Pregătirea tutunului pentru trabuc poate fi un proces de ani de zile, la ţigări nu vorbim mai mult de 3-4 luni.“ Trabucul este un produs făcut manual în totalitate, spune Ciocârlan, doar cutiile în care sunt depozitate trecând pe lângă atingerea rece a maşinii.

„În cazul trabucurilor, cel mai important este procesul de fermentare. Acesta este cel care definitivează gustul pentru că prin acest proces se extrage amoniacul din plantă. Tutunul este un produs care la originile sale s-a folosit în scopuri medicinale. Este ca un burete, absoarbe totul şi este un producător natural de amoniac. Trabucul nu se fumează, se pufăie şi de aceea nu are nevoie de amoniac, care este de fapt cel mai bun transportator al nicotinei spre creier. Fermentaţia este un proces care poate dura până la nouă luni de zile într-un mediu controlat de umiditate. Se scoate amoniacul pentru că acesta poate afecta gustul. În unele cazuri, pot să treacă şi cinci ani de la recoltarea frunzei până la aşezarea unui trabuc în cutia sa. Pentru un trabuc normal sunt necesari doi ani de zile, dar sunt şi unele produse care se lasă la maturat 10 ani de zile. Exact ca un vin.“ Pentru realizarea unui trabuc se folosesc trei tipuri de frunze, cea mai importantă fiind chiar cea care-l înveleşte.

„Este un tutun mai elastic. Frunza este mai groasă.“

Mai departe, un trabuc are nevoie de multă grijă. Pentru că frunza de tutun este ca un burete natural, fără condiţiile optime de umiditate produsul se usucă. De aceea este nevoie de un umidificator.

„Mai mult, pentru aprinderea trabucurilor se folosesc brichete speciale astfel încât să nu lase mirosul de gaz în tutun. Şi chibriturile folosite sunt speciale pentru că folosesc un fosfor inodor. Uneori se folosesc bucăţi de cedru pentru a aprinde un trabuc.“ Instru­mentar al plăcerii rezervat cunoscătorilor.

„Nu ţii trabucul în gură când îl aprinzi. Îl încălzeşti uşor, uşor. Pregăteşti trabucul pentru că el are propria sa combustie internă. Jarul trebuie să existe la un trabuc. Nu trebuie scuturat mereu. Aceea este partea care ţine trabucul cald.“ Secretele unui ritual, nu ale unei dependenţe obişnuite.

„Există câte un trabuc pentru fiecare timp al zilei. Există un trabuc pentru dimineaţa, pentru cafea, pentru atunci când nu ai foarte mult timp la dispoziţie. Este trabucul de prânz şi este trabucul de seară, când ai cel puţin o oră pentru a-l savura.“ Produs pe care nu-l grăbeşti, ci în jurul căruia îţi construieşti programul.

Iar trabucul nu stă de obicei singur, ci alături de băuturi aromate şi mâncăruri opulente. Nu-ţi imaginezi produsul ilegal cubanez lângă salate şi fresh-uri de portocale, la fel cum nu ţi-l imaginezi lângă personalităţi timide. Nimeni nu ar putea să şi-l mai imagineze acum pe Churchill la Yalta lângă Stalin şi Roosevelt cu altceva decât un trabuc în colţul gurii.

Potrivit Cigar Aficionado, biblia iubitorilor de trabucuri, la o masă pe care o organizase pentru regele Ibn Sa’ud al Arabiei Saudite, care nu admitea alcoolul sau fumatul în prezenţa sa, Churchill ar fi spus că reţeta sa de viaţa implică un ritual sfânt format din pufăitul trabucurilor alături de savuratul alcoolului înainte, după şi poate chiar în timpul tuturor meselor şi al pauzelor dintre. Regele arab a fost sedus de pledoaria lui Churchill.

„Gustul băuturii şi al mâncării care se cuplează cel mai bine cu trabucul trebuie să fie puternic. Ai mâncat ceva pregnant, apoi bei ceva aromat şi apoi fumezi un trabuc. Gusturile se acoperă şi de aceea trebuie să fie pe aceeaşi linie. Un trabuc merge bine cu un vin pregnant, mie personal îmi place mult alăturarea cu un vin de Porto, care este un vin foarte parfumat. Trabucul mai merge însă şi cu alte băuturi parfumate cum este coniacul, armagnacul, whiskey-ul bun.“

Iar la final, după mâncarea savuroasă şi licorile pline de catifea, trabucul lasă în urmă arome de lemn umed, de mosc crud, frunze uscate, de piele şi de pământ reavăn. Cine ar da toate astea pentru un raiul promis, dar negustat de nimeni?