Am construit această ediţie a După Afaceri Premium în jurul a două întrebări: care a fost cel mai frumos cadou pe care l-aţi primit şi care a fost cel mai interesant cadou dăruit. Motivele sunt lesne de înţeles aşa că nu voi insista asupra lor. Dintre cei care au decis să ne răspundă au fost câteva cadouri materiale pe care am convingerea că nu le voi primi niciodată. Citiţi Cover-ul acestei ediţii şi veţi înţelege despre ce vorbesc. Cadouri de statut. Punct. Eu încă mă bucur la lahmacun-ul de la Lizeanu şi cu asta voi trece mai departe.
Majoritatea oamenilor care ne-au răspuns au zis însă că de cele mai multe ori au fost lăsaţi fără cuvinte de cadourile-experienţă, de safariuri, de cine în deşert, călătorii cu balonul şi că, la rândul lor, vor căuta anul acesta să dăruiască tot experienţe. Colecţiile de amintiri sunt singurele cu adevărat inestimabile.
Câteva răspunsuri însă mi-au atras atenţia. Unii oameni au primit sau au dăruit cărţi în care personajul principal erau ei sau cei către care se îndrepta darul.
Ca să primesc un astfel de dar şi pentru ca el să fie relevant, cel care mi-l face ar trebui să mă cunoască binişor. Să ştie ce mă face să râd, să ştie ce mă scoate din sărite, să fie la curent cu evenimentele care m-au marcat în vreun fel, să-mi ştie dorinţele, o parte din visuri. Să ştie că îmi place să mănânc, dar că nu-mi plac zgomotele legate de mâncare şi tot aşa. Ar trebui să construiacă în jurul meu o poveste în care eu să mă regăsesc, chiar dacă ar fi una fictivă.
Am primit aşa ceva până acum? Nu. Nu s-au gândit prietenii mei la aşa ceva sau nu le-am comunicat suficient material? Poate nici nu sunt aşa interesantă.
De cealaltă parte, ca să faci un astfel de cadou trebuie să ştii, să fii atent, toate cele de mai sus dar dintr-un alt unghi. Am cunoscut oameni pe care
i-am admirat din tot sufletul, dar despre care nu am ştiut nimic, iar acum acei oameni nu mai sunt. Am trecut recent printr-o astfel de experienţă în care un grup de persoane şi-a dat seama că avea frânturi de puzzle despre un om. Toţi am interacţionat cu el. Fiecare ştia câte ceva, dar la finalul zilei nimeni nu ştia nimic. Puzzle-ul nu putea fi refăcut pentru că nimeni (sau aproape nimeni, nici asta nu ştiu) nu avea imaginea completă în minte. Ce carte să scrii?
Nu ştiu dacă mă fac bine înţeleasă, dar la un moment dat mi-ar plăcea să primesc o carte în care eu să fiu eroul şi mi-ar plăcea să-i dăruiesc o carte eroului meu. Ar însemna că cel puţin o persoană mă cunoaşte suficient de bine şi că la rândul meu ştiu tot ce este relevant despre altcineva.
Şi am mai primit un răspuns. Cineva îşi doreşte ca ziua să aibă 48 de ore sau nu, mai bine jumătate de an.
Nu o să se întâmple niciodată, aşa că în cele 24 de ore pe care le avem toţi la dispoziţie ar trebui să învăţăm să scriem o carte despre cineva apropiat. Cel puţin una.
Vă doresc să construiţi biblioteci pentru cei dragi şi să primiţi de la cei care vă sunt aproape zeci de romane în care eroul sunteţi voi. Nimeni nu are mai mult de 24 de ore.
Roxana Petrescu este editor-şef După Afaceri Premium
